duminică, 9 decembrie 2018

Romeo Aurelian Ilie - Grupaj de poeme/ Group of Poems


30.

41 de grade Celsius.
toate străzile, pustii;
toți oamenii, baricadaţi în case,
de frică să nu se topească.

Doar el, surdo-mutul, a rămas
să străbată agale bulevardele,
fără nicio teamă.

Pentru că abia acum,
la 41 de grade,
i s-a întâmplat minunea:

porii pielii i s-au dilatat atât de tare
încât aude cu fiecare în parte.

Aude râsul copiilor și plânsul femeilor,
jalea săracilor și durerea bogaților,
aude plăcerea amanților.

Și tot ce aude,
absoarbe imediat în sânge,
tot ce aude,
îl străbate apoi prin toate măruntaiele.

Iar el fierbe, dar nu de căldură,
ci de viață. E beat de viață
cum a fost până acum beat de moarte.

Acum simte că trăiește cu adevărat,
acum a cunoscut moarte
acum a cunoscut și învierea.


***


41 degrees Celsius.
all streets, empty;
all people, barricaded indoors,
fearing not to melt down.

Only he, the deaf-and-dumb, is left
to quietly roam the avenues,
fearlessly.

It is only now,
at 41 degrees,
that the miracle stole up to him:
the pores of his skin got so dillated
that he can hear with every one in turn.

He can hear children laughing and women crying,
the poor grieving and the rich aching,
he can hear lovers endulging their peasures.

And everything that he hears
is instantly absorbed into his bloodstream,
everything he hears
is soon sent rummaging through his loins.

He is simmering, not from the heat,
but from life. He finds himself inebriated with life
as before he had been intoxicated with death.

He can truly feel himself alive,
now that he’s been through death
now that he’s been through the resurrection.



31.


În răstimp, 
Dumnezeu se-apleacă asupra sa,
îi ia surdo-muțenia 
şi-Și face mantie
pentru durerile Sale de fiecare noapte.



El vorbește atunci
cât să plătească prețul tăcerii. 

Dar Domnul, surdo-mut fiind,
nu îl mai aude,
și nici nu se mai roagă
în inima lui
cu voce tare,
ca de obicei.

Este momentul de glorie
al absurdului:
se crede Dumnezeu
și vrea să reconstruiască lumea.

Dar  fiecare poruncă se întoarce
împotriva sa, ridicată la puterea 41.


***



Every now and then,
God stoops above him,
relieves him of his deaf-and-dumbness
and cuts Himself out a cape
for His nightly pains.



He then starts talking
so as to ransom the price of silence.

But God, a deaf-and-dumb one,
has stopped listening to him,
nor does he pray anymore
in his own heart
crying out loud,
as accustomed.

This instant is the glory
of absurdity:
he believes himself God
and is willing to rebuild the world.

But each and every commandment is turning
against him, multiplied to the power of 41.


36.



Într-o zi,
Dumnezeu a creat sfera
și i-a dăruit-o surdo-mutului,
zicându-i:

Ia-o și fă-ți din ea chip cioplit
după chipul și asemănarea ta. 
ia-o și fă-i urechi și gură
ca să audă și să grăiască în locul tău.

El a luat-o,
a mulțumit de morții cei vii
și a început să sculpteze.

Când a terminat
l-a chemat pe Dumnezeu
și i-a zis:

Ia Tu, Doamne, acest cub
cu 41 de pereți,
pe care l-am zidit după chipul
și asemănarea tristeților Tale,
să se joace ascunsă în el
surzenia și muțenia lumii,
căci iată, de acum eu vorbesc cu Tine,
cum aș vorbi cu un prieten.


***




One day,
God created the sphere
and made it a gift for the deaf-and-dumb one,
saying onto him:

Take it and cut yourself a face out of it
shape it into your appearance and likeness.
Take it and fashion ears and a mouth for it
so that it may hear and speak in your stead.

He took it,
gave thanks for the living dead
and started carving.

When he was done,
he called onto God
and told him:

You take this cube, God,
with its 41 walls
that I have fashioned after the appearance
and likeness of Your sorrows,
let there play within its hide-away
the world’s deafness and dumbness,
for, behold, from now on I am addressing You
as a friend.


Versuri din volumul Eu, Surdo-Mutul (Editura Tracus Arte, 2018)
Verses from the volume I, the Deaf-and-Dumb (Tracus Arte Publishing, 2018)

duminică, 7 octombrie 2018

vineri, 31 august 2018

Dor/ Longing (Ada Carol)




Plec dintrun loc

Plec dintrun om

Nu ştiu decât să plec

Plec şi iubesc

Şi astfel am

Un drum pe care merg din nou

Când frunzele-nverzesc.


*




I leave a place

I leave a man

I only know to leave

I leave and love

And so I have

A road that I can walk again

When leaves are green above.





joi, 30 august 2018

Un poem de Romeo Aurelian Ilie/ A poem by Romeo Aurelian Ilie



39.


Când a început războiul cel mare
i-au pus o mitralieră în mână şi l-au trimis pe front.
Dar el, neînţelegând nimic, a rămas pe loc
cu armă în mână.

În jurul lui mureau oameni şi se năşteau morminte,
în jurul lui durerea îşi construia regat,
în jurul lui frica moşea monştrii.

El nu a tras în nimeni şi niciun glonţ nu l-a atins.

Când s-a oprit războiul,
l-au găsit nemişcat, cu arma plină, nearmată şi rece,
cu ochii goi, neînoptaţi şi reci,
cu inima goală, bătând în van, bătând a moarte.

L-au judecat conform legilor războiului
şi l-au numit trădător, fricos, mucos, puţoi,
mână moartă,
mort.

I s-a interzis să treacă pe sub arcul de triumf
şi a fost şters de pe toate listele cu participanţii la război;
apoi a fost condamnat să nu moară
până nu va trăi ororile altor 41 de războaie.

El nu a înţeles nici o clipă ce se întâmplă în jurul lui.
În sinea sa, trăia deja de o viaţă
un război ridicat la puterea 41.

Războiul cu sinele său surdo-mut.

Din volumul Patruzeci şi unu. Eu, Surdo-Mutul (Editura Tracus Arte, 2018. Colecţia Traian T. Coşovei)


***

Getty Images Foto
39.


When the great war started
they put a machine-gun in his hands and sent him to the front.
but he, not comprehending a thing, stayed put
gun in hand.

People were dying all around him and tombs were being born,
pain was building its kingdom around him,
fear was bringing forth monsters all around.

He didn’t shoot at anybody and no bullet touched him.

When the war stopped,
they found him motionless, gun fully charged, the trigger loose and cold,
his eyes void, unslept and cold,
his heart empty, beating vainly, in a death toll.

They judged him according to martial law
and named him traitor, chicken, wet-behind-the-ears, a punk,
limp-handed,
dead.

He was forbidden passage through the arch of triumph
and was erased from all the conscript lists;
next he was convicted not to die
until he would have lived through the horrors of 41 more wars.

Not for an instant did he understand what was going on around him.
Inside himself, he had already been through a life-long
war raised to the power of 41.

The war with his deaf-and-dumb self.

From the volume Fourty-one. Me, the Deaf-and-Dumb (Tracus Arte Publishing, 2018. Traian T. Coşovei Series)


duminică, 19 august 2018

Hortus conclusus/ The enclosed garden


Ruthie Lindsay - Garden Painting

Timpul acestei duminici e greu
de singurătatea mea
ca un râu în care se scaldă un mort.
Mă mir că afară-i lumină,
că păsările zboară peste muguri.
Doar cântecul guguştiucului mi se pare firesc,
rămas din vremea când în inima mea
se înălţa Tatăl, un nuc bătrân.
Pe atunci nu aveam cărţi,
să mă înveţe să îmi măsor singurătatea
şi ea mi se părea scurtă –
până la poartă.
Îmi ziceam: oricând pot să ies,
dar încă nu vreau.
Aşa am tot zăbovit, învârtindu-mă
în grădina închisă,
până ce poarta a ruginit de praf.
Şi a venit ziua în care Răul – Fierăstrăul
I-a retezat Tatălui coroana şi mâinile.
(În noaptea de după I-am sărutat la lumina lunii
scoarta roşie şi aspră.)
A doua zi trunchiul Lui s-a prăbuşit
peste pietre, zguduind camerele
gândului ascuns de vederea grozavă.
Seara, de pe buturuga fierbinte,
am contemplat brazda tăiată cu lemn de nuc
– urma roditoare a Tatălui meu –
şi de atunci lipsa Lui s-a întrupat în mine,
luându-şi numele de alint: Singurătate!

* Din volumul DUET (Ars Docendi, 2006)


Hortus conclusus from the Villa of Livia or the Villa ad Gallinas Albas on the Palatine


The hours of this Sunday are heavy
with my loneliness
like a river in which a dead man bathes.
I wonder at the light outside,
at the flight of birds over the buds.
It is only the turtledove song that I find common,
leftover from the time when at my center
there rose Father, an elderly walnut tree.



At the time I lacked books,
that have taught me how to measure loneliness,
and it seemed to me as brief
as a walk towards the gate.
I would tell myself: I can get out anytime,
only I don’t care to do it yet.
So that I lingered on, swirling about
the enclosed garden,
until the dusty gate went rusty.



And there came a day when Mean Mr. Seesaw
cut off Father’s crown and hands.
(the following night I kissed his harsh red bark in the moonlight)
The day after, His trunk collapsed
over the cobbles, shaking the rooms
where thought had hidden from the mighty sight.



In the evening, from the searing stump,
I did consider the furrow traced by walnut wood
(my Father’s germinating trace)
and since then His absence was embodied in me,
calling itself by a caressing name: Loneliness!


* from the volume DUET (Ars Docendi, 2006)

luni, 13 august 2018

Last Will and Testament.../ Ultimele Dorinte si Testamentul...(Eugene O'Neill)





            The Last Will and Testament of Silverdene Emblem O’Neill

I, SILVERDENE EMBLEM O'NEILL (familiarly known to my family, friends, and acquaintances as Blemie), because the burden of my years and infirmities is heavy upon me, and I realize the end of my life is near, do hereby bury my last will and testament in the mind of my Master. He will not know it is there until after I am dead. Then, remembering me in his loneliness, he will suddenly know of this testament, and I ask him then to inscribe it as a memorial to me.

I have little in the way of material things to leave. Dogs are wiser than men. They do not set great store upon things. They do not waste their days hoarding property. They do not ruin their sleep worrying about how to keep the objects they have, and to obtain the objects they have not. There is nothing of value I have to bequeath except my love and my faith. These I leave to all those who have loved me, to my Master and Mistress, who I know will mourn me most, to Freeman who has been so good to me, to Cyn and Roy and Willie and Naomi and -- But if I should list all those who have loved me, it would force my Master to write a book. Perhaps it is vain of me to boast when I am so near death, which returns all beasts and vanities to dust, but I have always been an extremely lovable dog.
I ask my Master and Mistress to remember me always, but not to grieve for me too long. In my life I have tried to be a comfort to them in time of sorrow, and a reason for added joy in their happiness. It is painful for me to think that even in death I should cause them pain. Let them remember that while no dog has ever had a happier life (and this I owe to their love and care for me), now that I have grown blind and deaf and lame, and even my sense of smell fails me so that a rabbit could be right under my nose and I might not know, my pride has sunk to a sick, bewildered humiliation.
I feel life is taunting me with having over-lingered my welcome. It is time I said good-bye, before I become too sick a burden on myself and on those who love me. It will be sorrow to leave them, but not a sorrow to die. Dogs do not fear death as men do. We accept it as part of life, not as something alien and terrible which destroys life. What may come after death, who knows?
I would like to believe with those of my fellow Dalmatians who are devout Mohammedans, that there is a Paradise where one is always young and full-bladdered; where all the day one dillies and dallies with an amorous multitude of houris, beautifully spotted; where jack rabbits that run fast but not too fast (like the houris) and are as the sands of the desert; where each blissful hour is mealtime; where in long evenings there are a million fireplaces with logs forever burning, and one curls oneself up and blinks into the flames and nods and dreams, remembering the old brave days on earth, and the love of one's Master and Mistress.
I am afraid this is too much for even such a dog as I am to expect. But peace, at least, is certain. Peace and long rest for weary old heart and head and limbs, and eternal sleep in the earth I have loved so well. Perhaps, after all, this is best.
One last request I earnestly make. I have heard my Mistress say, "When Blemie dies we must never have another dog. I love him so much I could never love another one." Now I would ask her, for love of me, to have another. It would be a poor tribute to my memory never to have a dog again. What I would like to feel is that, having once had me in the family, now she cannot live without a dog! I have never had a narrow jealous spirit. I have always held that most dogs are good (and one cat, the black one I have permitted to share the living room rug during the evenings, whose affection I have tolerated in a kindly spirit, and in rare sentimental moods, even reciprocated a trifle). Some dogs, of course, are better than others. Dalmatians, naturally, as everyone knows, are best. So I suggest a Dalmatian as my successor.
He can hardly be as well bred or as well mannered or as distinguished and handsome as I was in my prime. My Master and Mistress must not ask the impossible. But he will do his best, I am sure, and even his inevitable defects will help by comparison to keep my memory green. To him I bequeath my collar and leash and my overcoat and raincoat, made to order in 1929 at Hermes in Paris. He can never wear them with the distinction I did, walking around the Place Vendôme, or later along Park Avenue, all eyes fixed on me in admiration; but again I am sure he will do his utmost not to appear a mere gauche provincial dog. Here on the ranch, he may prove himself quite worthy of comparison, in some respects. He will, I presume, come closer to jack rabbits than I have been able to in recent years. And for all his faults, I hereby wish him the happiness I know will be his in my old home.
One last word of farewell, Dear Master and Mistress. Whenever you visit my grave, say to yourselves with regret but also with happiness in your hearts at the remembrance of my long happy life with you: "Here lies one who loved us and whom we loved." No matter how deep my sleep I shall hear you, and not all the power of death can keep my spirit from wagging a grateful tail.
Tao House, 17 December 1940
***

Ultimele dorinţe şi testamentul lui Silverdene Blazon O’Neill


Eu, SILVERDENE BLAZON O’NEILL (cunoscut alor mei, prietenilor şi cunoştinţelor ca Blemie), dat fiind că abia mai răsuflu sub povara anilor şi a beteşugurilor, şi întrucât îmi dau seama că sfarşitul îmi este aproape, îngrop astfel ultimele mele dorinţe şi testamentul în mintea stăpânului meu. El nu va ştii de prezenţa lor acolo decât când eu nu voi mai fi. Şi atunci, amintindu-şi de mine în singurătate, va ştii dintr-odată de existenţa acestui testament pe care îl rog să îl aştearnă pe hârtie drept omagiu adus amintirii mele.

Nu am multe bunuri pământeşti de lăsat urmaşilor. Câinii sunt mai înţelepţi ca oamenii. Nu se ataşază de lucruri. Nu îşi petrec zilele adunând obiecte de preţ. Nu îşi pierd somnul gândindu-se cum să păstreze ceea ce au sau cum să obţină ce nu au. Singurele bunuri de lăsat urmaşilor sunt dragostea şi credinţa mea. Pe acestea le las tuturor celor care m-au iubit, Stăpânului şi Stăpânei mele, despre care ştiu că mă vor regreta cel mai mult, lui Freeman care s-a purtat foarte frumos cu mine, lui Cyn şi lui Roy şi lui Willy şi Naomi şi  -- Dar nu aş vrea să îl pun pe stăpânul meu să scrie o carte cu numele tuturor celor care m-au iubit. Poate că sună vanitos să mă laud astfel înainte de moarte, cea care transformă în praf animalele precum şi motivele de laudă, însă am fost cu adevărat un câine adorabil.

            Le cer Stăpanilor mei să îşi amintească de mine mereu, dar să nu mă jelească prea mult. Cât am trăit, am încercat să le aduc consolare la vreme de tristeţe şi să le înveselesc mai mult clipele de bucurie. Mă doare faptul că moartea mea îi va îndurera. Fie ca ei să îşi aducă aminte că nici un alt câine nu a fost mai fericit ca mine în viaţă (le sunt îndatorat pentru dragostea si grija lor) dar de când am devenit orb şi surd şi olog, şi chiar simţul mirosului mi l-am pierdut aşa încât nici dacă vreun iepure mi s-ar cuibări lângă bot nu mi-aş da seama, acum mândria mea s-a transformat în umilinţă şi uimire.

Mi se pare ca viaţa îmi joacă un renghi fiindcă i-am întârziat prea mult în prag. E timpul să îmi iau rămas bun, până nu devin o povară prea urâtă mie însămi şi celor ce mă iubesc. Îmi va fi greu să îi părăsesc dar nu va fi dureros să mor. Câinii nu se tem de moarte ca oamenii. O acceptăm drept parte a vieţii şi nu ca pe ceva străin şi groaznic, aducător de sfârşit. Ce va fi după moarte, cine poate ştii?

Mi-ar plăcea să cred, împreună cu acei Mahomedani convinşi dintre Dalmaţieni, că există un Paradis unde eşti mereu tânăr şi plin de vigoare; unde toata ziua ţi-o petreci alergând şi hârjonindu-te cu o mulţime de houri[1] adorabile, cu pete minunate; unde iepurii de câmp alergă iute dar totuşi îi poţi prinde (ca şi pe houri) şi sunt numeroşi ca grăunţele de nisip; unde fiece oră încântătoare este ora mesei; unde în serile lungi focul de buşteni arde în milioane de cămine, şi te poţi face covrig ca să clipeşti spre flăcări dând din cap şi visând, aminindu-ţi zilele măreţe din viaţa pământeană, precum şi dragostea Stăpânului şi a Stăpânei.

Dar mă tem că aceste lucruri îmi depăşesc până şi mie aşteptările. Totuşi pacea, măcar atât, e lucru sigur. Pacea şi o lungă odihnă pentru oasele bătrâne şi obosite, dar şi somnul de veci în pământul pe care l-am iubit atât. Până la urmă, poate că e cel mai bine aşa.

Mai am o ultimă dorinţă sinceră. Am auzit-o pe Stăpâna mea spunând: “Când Blemie se va duce nu vreau să mai luăm alt câine. Îl iubesc prea mult ca să mai vreau un altul.” Vreau să o rog, de dragul meu, să îşi ia un alt câine. Altminteri, ce strălucire ar mai avea amintirea mea? Mi-ar plăcea să ştiu că, după m-a avut pe mine alături, nu mai poate trăi fără un câine! Eu nu am fost niciodată gelos sau meschin. Mereu am susţinut că majoritatea câinilor sunt grozavi (dar şi una dintre pisici, anume cea neagră căreia i-am permis uneori să stea cu mine serile pe covoraşul din sufragerie, şi pe care am binevoit să o las să îşi exprime sentimentele, ba chiar i-am răspuns cu oarece afecţiune, în rarele mele pase sentimentale). Desigur că anumiţi câini sunt mai buni ca alţii. Şi fireşte că Dalmaţienii sunt cei mai buni, precum se ştie. Aşadar, sugerez ca un Dalmaţian să îmi urmeze.
Mi-e greu să cred că va fi la fel de binecrescut şi de educat sau tot aşa de manierat şi arătos pe cât am fost eu când eram în putere. Stăpânul şi Stăpâna mea nu trebuie să ceară imposibilul. Dar sunt convins că se va strădui iar defectele lui vor ajuta prin comparaţie să mi se păstreze vie amintirea.  Lui îi las zgarda şi lesa mea precum şi haina de plimbare şi cea de ploaie, făcute pe comandă în 1929 la Hermes în Paris. Nu le va purta niciodată cu eleganţa caracteristică mie, când ieşeam la plimbare prin Place Vendome sau pe Park Avenue şi toţi ochii mă urmăreau cu admiraţie; însă cu siguranţă va face tot ce îi va sta în putinţă pentru a se dovedi mai mult decât un câine stângaci şi provincial. Aici la fermă, se va ridica probabil la înălţimea aşteptărilor, din unele puncte de vedere. Va reuşi desigur să se apropie de iepurii de câmp mai mult decât am facut-o eu în ultimii ani. Şi, în ciuda lipsurilor lui, îi urez în scris fericirea care îi este menită în vechiul meu cămin.
Un ultim cuvânt de rămas bun, Dragii mei Stăpâni. De câte ori veţi veni la mormântul meu, să pronunţaţi cu regret în sinea voastră dar şi cu bucurie în inimi, gândindu-vă la lunga şi fericita mea viaţă alături de voi: “Aici odihneşte cel ce ne-a iubit şi pe care noi l-am iubit.” Oricât de adânc voi dormi atunci, eu am să vă aud, şi întreagă puterea morţii nu va fi în stare să îmi stăvilească spiritul care o să dea din coadă cu recunoştinţă.
Casa Tao, 17 Decembrie 1940





[1] In Islam, the ḥūr or ḥūrīyah[note 1] (Arabic: حورية‎) are commonly translated as "(splendid)[1] companions of equal age (well-matched)",[2] "lovely eyed",[3] of "modest gaze",[4] "pure beings" or "companions pure" of paradise, denoting humans and jinn who enter Jannah (paradise) after being recreated anew in the hereafter.[5] Islam also has a strong mystical tradition which places these heavenly delights in the context of the ecstatic awareness of God.[6]

duminică, 1 iulie 2018

A poem by Raluca Neagu/ Poem de Raluca Neagu




The Very Last Human Being

you should love me a little show me scraps of caresses
I must dream about you abandoning me into the desert
just thrash me with oblivion
just throw me into well-ordered cages
fall in love with me after I expire
do not kiss do not treat me gently
hurt me ten times daily
then I will love you from all my joints then
will I desire you
and if you get closer I will welcome you only don’t bring me flowers
give me poison ivy
to pin up my breasts to squeeze round my eyelids
you may not see me, may not hear me
imagine I am calling you from a sound-proofed chamber
singing to you in my lightest whispers
as I suddenly become huge and scary
as I turn into a beast
as my fangs grow and I hunt you down at night
letting you wallow in a milky pool
I am the very last human being
my enticing monstrosity shall be the death of you
one day. My self will survive.
I sprout like weeds after the rain.






Ultimul om

pe mine trebuie să mă iubești puțin să îmi arăți firimituri de atingeri
eu trebuie să te visez cum mă părăsești în deșert
doar biciuiește-mă cu uitare
doar aruncă-mă în cuști aranjate frumos
îndrăgostește-te de mine după ce mor
nu mă săruta nu îmi arăta blândețe
rănește-mă de zece ori pe zi
atunci te voi iubi din toate încheieturile abia atunci
o să te doresc.
și dacă te apropii o să te întâmpin doar nu-mi da flori
dă-mi iederă otrăvitoare
să-mi strângă sânii să îmi strângă pleoapele
nu trebuie să mă vezi, nu trebuie să mă auzi
imaginează-ți cum te strig dintr-o camera antifonată
cum îți cânt cele mai mici șoapte
cum devin dintr-o dată mare înspăimântătoare
cum mă transform în bestie
cum îmi cresc colți cum noaptea te vânez
și te las să zaci într-o baltă de lapte
sunt ultimul om
monstruozitatea mea atrăgătoare o să te răpună
într-o zi. pe mine nu.
răsar ca buruienile după ploaie.





Image source/ Sursa imaginilor : https://www.pinterest.co.uk/pin/415105290634738603/

marți, 26 iunie 2018

luni, 4 iunie 2018

Prezentare de carte: Despre dragoste si alte pasari


Despre dragoste şi alte păsări/ On Love and Other Birds


Editura Detectiv literar, 2017/ Detectiv literar Publishing House, 2017





Acesta este un proiect la care am lucrat timp de trei ani şi pe care nu aş fi putut să îl realizez fără sfaturile şi inspiraţia oferite de bunul meu prieten, Ştefan Ciobanu, al cărui personaj-carte ALIONA, stă la baza dialogului imaginat din volumul meu între cele două alterego-uri lirice centrale, Aliona şi Vladimir, din ciclul “Poematica distractivă” şi nu numai acolo. Dincolo de asta, sunt versuri de dragoste (cu sau fără dedicaţie), lansate în ‘abisul păsărilor’ cu speranţa că ecoul lor ne va face să visam şi să vrem să fim mai buni! În versurile mele, există o dorinţă arzătoare de dialog cu celălalt care poate fi criticabilă dar pe care mi-o asum (oarecum o continuarea a manierei de expresie din volumul anterior, Declaraţie de dependenţă, 2015) pe parcursul celor trei secţiuni – Poematica distractivă, Ritm şi melodramă,  Suvenir dinlăuntrul ploii, care culminează cu poemul “Epilog în doi”, scris şi acesta în colaborare cu autorul ALIONEI. Secţiunea de jurnal, pe care eu o consider un fel de bonus pentru o lectură atentă, deschide cercul strâmt al sentimentului prin stimularea voyeur-istică a curiozităţii şi trecerea la un alt discurs, pe care mi-l doresc posibil în viitor: cel prozastic. Ca modele literare, incluzând desigur şi referinţele livreşti din volum, aş menţiona pe următorii:  Konstantinos Kavafis, Nichita Stănescu, Anais Nin, Leonard Cohen, Paulo Coelho, Homer… În fine, aş dori să le mulţumesc pentru susţinere prietenilor care m-au ajutat să realizez acest proiect: ilustratoarea volumului, Adela Catană, precum şi lui Florin Dochia, responsabil de concepţia grafică a întregului volum. Sper să mai colaboram şi pe viitor!! 

This is a project I have elaborated during the last three years and which I would not have been able to accomplish without the advice and inspiration provided by my good friend, Ştefan Ciobanu, whose character/book ALIONA represents the foundation of the dialogue imagined in my volume by the two central alter-egos, Aliona and Vladimir, in the cycle entitled “Funny Poematics” and not only there. Beyond this, there are love verses (with or without an addressee), released into “the birds’ abyss” in the hope that their echo will make one yearn and try to become a better person! There is, in my verse, a burning desire for dialogue with an Other which may be prone to criticism, but which I endorse (in a sense, a continuation of the phrasing manner of my former volume, Declaration of Dependence, 2015) all along the three sections – Funny Poematics, Rhythm and Melodrama, Souvenir from within the Rain – which are rounded off by the poem “Epilogue with Another”, which was also written together with ALIONA’s author. The Journal section, which I consider a sort of bonus for the close reader, opens up the narrow circle of feeling by voyeuristically stimulating the curiosity and which ensures - I can only hope – the transition to another type of discourse – the prosaic. As literary models, including of course the ones already alluded to in the volume, I would like to mention: Konstantinos Kavafis, Nichita Stănescu, Anais Nin, Leonard Cohen, Paulo Coelho, Homer…Finally, I would like to thank my friends for their support in helping me accomplish this project: the volume’s illustrator, Adela Catană, as well as Florin Dochia, held responsible for the graphic concept of the whole volume. I am looking forward to our next collaboration!!


Ada Carol


                                                                                           Credits: Martine Henhoch

Extrase critice

Ada Carol îşi păstrează dependenţa de poezie declarată în titlul volumului anterior (nota mea: Declaraţie de dependenţă, 2015). Ea o ajută să dea înţeles lumii, să dezvrăjească şi, ca orice artist, să revrăjească realitatea. Apropierea (y compris & aproprierea) se face şi acum, poate mai lucid ca altădată, din direcţia (auto)ironiei, a jocului adesea de sorginte suprarealistă ori dinspre cele mai semnificative arii ale absurdului existenţialist. Fără a fi parcimonioasă în expresie, autoarea potenţează cu măsură cuvintele, dă valoare metaforei surprinzătoare, într-o vreme în care metafora este dispreţuită în favoarea platitudinii accesibile spiritelor mici. De asemenea, este livrescă atât cât să dea farmec şi frumuseţe poemului, rupându-l din chinga efemerului. Ada Carol nu se teme de ritmuri şi de muzicalitatea interioară a frazei. Emoţia devine, astfel, accesibilă, zborul la care suntem invitaţi plutire la înălţimi senine. Avem aici încă o carte-argument, care ne convinge de imposibilitatea pierderii de către fiinţa umană a dimensiunii sale poetice. Florin Dochia

Ada Carol ‘colecţionează’: butoni de manşete cu zâmbete cu tot, scheunături de căţei, nostalgii de privighetoare, degete alergând pe sub pielea gândurilor cu viteza razelor solare, sâmburi de rodii, bale de melc pe oglinzi, consistenţa untului, sângele Alionei, un „Amor retoric”, miriapozi saltimbanci şi miriapode posibile, absenţe, Penelope (titlu de poem), un „înger de lut ars”, declanşatoare automate de crepuscule kaleidoscopice, nume noi, ploi, jocuri de umbră în întârziat aprilie, pseudo-animale exotice…” […] “Poezia Alionei, „ploaie din ploaie”, „lumină din lumină” (şi aceea din „Epilog în doi”), „lume din lume”, cuvinte din cuvinte, întregeşte (ca şi grafica Adelei Cătană) un micro-univers (liric) luxuriant, cartea însăşi este o pasăre sălbatică exotică care se alintă pe unul dintre umerii virtuali ai Adei Carol, poetă gata să persevereze zborul deasupra dramului de speranţă care poate fi găsit, grăunte de aur (aurul nostru nu este aurul gloatei!, conform principiului alchimic), într-o pagodă a unui templu unde felinele „noastre s-ar juca împăcate”! a.g. secară

Definind scrisul ca pe o vrajă, iar nu ca pe un mecanism de gândire, intuiește relația dintre magie și poezie, amintindu-ne mărturisirea lui Lucian Blaga din lucrarea teoretică Despre gândirea magică: „Magicianul recurge involuntar la mijloace poetice, poetul recurge involuntar la mijloace magice”(p.167). Ada Carol iese din efemer și se zidește într-un construct durabil – poezie-filozofie-cunoaștere – sublimând în absolut ipostazele spiritului uman [...] Înțelegând intensitatea trăirilor interioare, precum și capacitatea poetei de a se exprima într-o manieră artistică inedită, Poematica înseamnă în primul rând triumful cuvântului asupra vieții care are de înfruntat experiențe fundamentale de cunoaștere și de autocunoaștere. [...] Ada Carol își construiește cartea cu migală de bijutier: delicată, sensibilă, atrăgătoare, cu ample reverberații lirice, cuceritoare. Nicoleta Milea (Caligraf, 2018)

 *

Critical excerpts

Ada Carol preserves her dependence of poetry that she sworw allegiance to in the last but one volume (n.b. Declaration of Dependence, 2015). It helps her give the world a meaning, to undo and, like every artist, to weave the spell of reality. The closeness (and the getting-up close, y compris) is done even now, maybe more lucidly than ever, from a self-ironic viewpoint, of the game with surrealistic origin or informed by the most significant areas of the existentialist absurdity. Without withholding herself in the phrasing, the author invests her words with due measure, valorizing the curious metaphor, in a time when the metaphoric is belittled by platitudes accessible to the mean spirit. She is bookish without surpassing the limit of charm and beauty for the poem that is thus liberated from the clasp of the ephemeral.  Ada Carol is not afraid of rhythms and inner music of the phrase. The emotion is thereby rendered accessible; it becomes an invitation to float in the elevated heights of serenity. Here we have another book/argument, convincing us of the impossibility of loss by the human spirit of its poetic dimension. Florin Dochia

Ada Carol is a collector of: cufflinks, with smiles and all, dogs’ whining, nightingales’ nostalgia, fingers running across the skin of thoughts at sun rays’ speed, seeds of pomegranate, snail drool on mirrors, the consistency of butter, Aliona’s blood, a “rhetorical Love”, millipedes that do somersaults and potential she-milipedes, absences, Penelopes (a poem’s title), a “burned clay angel”, automatic triggers of kaleidoscopic sunsets, new names, plays of shadow in a belated April, exotic pseudo-animals…” […] Aliona’s poetry, “rain within the rain”, “light of light” (hence, “Epilogue with Another”), “a world inside a world”, words from words, all that contribute (like Adela Catană’s graphics) to the final picture of a luxurious micro-universe, the book itself being an exotic wild bird that perches soothingly on one of the virtual shoulders of Ada Carol, a poet ready to persevere in her hovering over the dram of hope that may be found, a grain of gold (according to the alchemical principle, our gold is not the gold of the masses), in the pagoda of a temple where “our felines might play in peace”! a.g. secară

Defining her writing as a spell, and not as a thought process, she intuits the relationship between magic and poetry, calling to mind the confession of Lucian Blaga in his theoretical work On the magical thinking: „the magician involuntarily resorts to poetic means, the poet involuntarily resorts to magical means” (167). Ada Carol exits from ephemerity and builds herself an enduring construct – poetry-philosophy-knowledge – sublimating in the absolute the hyposthases of the human spirit [...] Comprehending the intensity of inner feelings, as well as the poet’s capacity to express herself in a peculiar artistic manner, the Poematics means first and formeost the word’s triumph over a life where there are fundamental feats of knowldge and self-knowledge to fulfill. [...] Ada Carol crafts her book with a jeweller’s minute skill: it is delicate, sensitive, charming, sending ample lyrical waves, wining us over.” Nicoleta Milea  (Caligraf, 2018)



                                                                              Credits: Bogdana Daradici



Scurtă biografie: Adriana Bulz (Ada Carol e doar pseudonimul) s-a născut pe 15 septembrie 1980. Este poet, traducător şi profesor de limba engleză. A făcut cercetare în domeniul receptării teatrale a dramaturgiei americane în România (cu o teză de doctorat despre Eugene O’Neill, susţinută în 2012). Este absolventă a Universitătii din Bucureşti, Facultatea de Limbi şi literaturi străine.

 *

Short bio: Adriana Bulz (Ada Carol is just a poetic nickname) was born on the 15th of September 1980. She is a poet, teacher and translator of English. Her research is in the field of drama reception of American Theater in Romania (she defended her PhD thesis on Eugene O’Neill in 2012). She is a graduate of the University of Bucharest, Faculty of Foreign Languages and Literatures.



                                                                               Credits: Bogdana Daradici

Publicaţii:

Duet (volum de poezii în colaborare cu Otilia Ţena). Ars Docendi, 2006.
Readings in Eugene O’Neill’s Drama (lecturi critice). Ars Docendi , 2012.
Declaraţie de Dependenţă (volum de poezii, debut individual). Ars Docendi, 2015.
Despre dragoste şi alte păsări (volum de poezii). Detectiv literar, 2017.

*

Publications:

Duet (volume of poems in collaboration with Otilia Tena). Ars Docendi, 2006.
Readings in Eugene O’Neill’s Drama (criticism). Ars Docendi , 2012.
Declaration of Dependence (volume of poems). Ars Docendi, 2015.
On Love and Other Birds (volume of poems). Detectiv literar, 2017.


Extrase din Carte


Iată cum

“Viaţa e un caleidoscop de recepţii bruiate.
Clienţi ai clipei, străini pe orice prag,
intrăm şi ieşim din noi înşine ca dintr-o gară de
provincie, printre pâlcuri de sălcii şi plopi.
Poate am fi fost cei mai buni dincolo,
cu alţii, dacă eram ceilalţi, la ce să mai visăm?
Avem numai prezentul de bulbi şi rizomi,
irigaţi cu sânge şi salivă, dar încă mai ştim
cum şi de ce să ne oprim din mers uneori.”

*

Ştire recentă (despre muza altuia)

Aliona iubeşte enorm ceramica albastră…Degetele ei nici măcar nu pot ridica de pe masă vreun vas dacă nu are imprimat drept pecete măcar un bob de albastru smălţuit. De aceea unii cred că şi sufletul îi e precum cerneala şi mai spun că uneori îl oferă drept adăpost păsărilor ce încă nu au învăţat cum să îşi strângă aripile. Alteori se observă cum gura îi rămâne întredeschisă, ca în dimineţile de singurătate, când învaţă să articuleze cuvântul EU. Alţii declară că sângele Alionei devine albastru întunecat la asfinţit, căci inima i se coboară ca o boltă joasă deasupra păcatului ce a ales-o să îi fie călimară.



Book excerpts


This is how

Life is a kaleidoscope of jammed reception.
Hosts of the moment, strangers of every abode,
We get in and out of ourselves as from a provincial
Railway station, amidst clumps of willows and poplars.
We could have been the best on the other side,
Along with the others, if we had been in their shoes, what else shall we dream of?
We only have the present of moles and rhizomes,
Irrigated by blood and saliva, yet we still know
How and what to stop for sometimes.

*

Recent News (about another’s muse)

Aliona loves blue ceramics enormously…She cannot even finger a cup from the shelf if there isn’t on it the merest shiny blue blob. Therefore some tend to believe that her soul is ink-like and they add that she sometimes opens it up for the birds that haven’t yet learnt how to fly. Other times, it was noticed that her mouth remains half-open, as in those solitary mornings, when she learns to spell out the word ME. Others declare that Aliona’s blood turns dark blue at sunset, since her heart descends as a low vault above the sin that has chosen her for an inkpot.


 Adela Catana - Galeria de imagini din carte/Book Illustrations by Adela Catana