vineri, 22 aprilie 2022

PISICILE DIN CUIBAR - Oana Catalina Bucur


 

Vis 

 

Când am ajuns în deșert 

i-am spus mamei: „mi-e foame!”. 

Atunci smochinul și-a ridicat brațele până la mine 

și m-a hrănit. 

Când am ajuns în peșterile 

din centrul pământului

 i-am zis tatălui: „mi-e sete!”. 

Atunci soarele m-a îmbrățisat 

și mi-a potolit setea. 

Când am ajuns la sfârșitul lumilor 

i-am zis fratelui meu: „mi-e tare somn!”. 

Și atunci timpul a suflat praf de stele argintat 

peste tot trupul meu. Odihnindu-mă. 

*

Dream

 

When I reached into the desert 

I told mother: “I am hungry!”. 

It was then that the fig-tree lifted 

its braches towards me and fed me. 

 

When I reached into the caves 

at the center of the earth, 

I told my father: “I am thirsty!”. 

It was then that the sun hugged me 

and quenched my thirst. 

 

When I reached up to the worlds’ margin, 

I told my brother” “I am so sleepy!”. 

And then time blew 

silvery star dust 

all over my body. 

 

Putting me to rest.




 

UNU


În fiecare trup 

Sălăşluieşte un sâmbure-rădăcină de măslin. 

 

Eu sunt 

Femeia aceea 

în care respiră 

toate oceanele din Dumnezeu 

... şi 

cu seva tâmplelor mele 

se hrănesc de o eternitate quasarii. 

 

Începutul şi sfârşitul sunt eu, 

frunza de măslin 

neştiută de nimeni, 

căzută într-un albastru 

al palmelor tale stângi, 

hrănită cu alb, 

 

şi simt că Azi, 

prin tine, 

am devenit brusc 

cealaltă Evă

*

ONE


Everybody 

is inhabited by an olive root seed. 

 

I am 

that Woman 

within which all 

God’s oceans breathe

…and 

the quasars have been feeding 

upon the sap of my temples for an eternity. 

 

I am the beginning and the ending, 

the olive leaf 

which no one knows about, 

that fell into the blue 

of your left palms, 

fed on whiteness, 

 

and I feel that Today, 

through you, 

I have suddenly become 

the other Eve.

 



 

Încheietura mea dreaptă

 

Eram prinsă într-un ochi de apă 

Nu era al meu.  

În el curgeau toate oceanele  

lumilor. 

văzute şi nevăzute. 

 

M-am lăsat prinsă 

ca să spionez 

legile muririi 

facerea pâinii 

unduirea felinelor 

în atac. 

Dar pâinea stă la dospit 

ascunsă 

duminică dimineaţa 

aşa că m-am retras din  

ochiul de apă 

şi m-am ascuns 

în curgerea  

sângelui 

prin venele de la încheietura dreaptă. 

 

Aici tac. Şi sunt sânge.  

Uneori roşu. Rareori alb. 

*

My right joint

 

I was entrapped into a water pool 

It wasn’t mine. 

All the worlds’ oceans 

flowed into it. 

Seen and unseen. 

 

I have allowed myself to fall into the trap 

so that I might spy 

on the laws of dying 

the making of the bread 

the swerving of felines 

when they attack. 

But the bread is sat to grow 

in hinding

on Sunday mornings 

so that I withdrew myself from 

the water pool 

and hid myself 

inside the flowing 

of blood 

through the veins of the right wrist. 

 

This is where I am silent. And I am blood. 

Sometimes red. Seldom white.

 



 

Pisicile din cuibar

 

Cuvintele mari îmi dau târcoale.

Vor să mi se așeze în poală

dar înainte se apropie așa... tip-til/tip-til

ca niște pisici sătule  

și simandicoase.

 

Ele se ating din mers

 de pulpa piciorului stâng

ca și când eu nu mă prind

că ele își marchează tacit

Teritoriul. 

 

Cuvintele mari nu vin direct  

la tine. 

Nu.  

 

Ele se alintă mai întâi. 

unduitor (carevasăzică).

Vor să te prindă în  

vraja lor

să te cucerească 

să pună stăpânire pe tine

să te facă să crezi  

că 

fără prezența lor în viața ta

tu nu mai ai  

niciun Sens 

*

The cats in the nest


Big words circle round me.

They want to cuddle in my lap

But before they come close like this...tip-toe/ tip-toe

as some satiated 

and pretentious

cats.

 

They rub themsleves while walking against

the shin of my left leg

as if I were unaware of the fact

that they are silently marking

their Area.

 

Big words do not come right

up to you.

No.

 

Initially they cuddle.

windingly (so to speak).

They want to cast their 

spell on you

to win you over,

make you believe

that

without their presence in your life

you no longer have

any Meaning


Volum publicat la Editura EIKON, Bucuresti, 2021

Volume published by EIKON Press, Bucharest, 2021

 


luni, 4 aprilie 2022

An old wolf’s hunting days/ Despre vânătoare la lupii bătrâni

 

The deer was wounded. He had been sniffing its traces since midday.

A streamlet of blood like a copper lock floated along the riverbank.

He could hear its rustling in the bushes opposite him and swallowed dryly.

His ear twitched trying to drive away an insect but his eyes were pivoted

on the arched backbone that showed above the green blossoms.

 

Similarly, with you…

You were sick and I sniffed at your wounds closely,

rejoicing within that I shall be able to catch up with you,

albeit you weren’t running. At least not from me. You just stood your ground and kept smiling.

You even extended your hand once, which I could have bitten.

Instead, I licked it cautiously and it caressed me once (and then once more).

That was a time of dreaming and of captivity, when hunting was a child’s play.

The muscles in your calves have grown strong since then. 

I kept chasing you through the bushes until finally

I was left behind as you distanced yourself without panting

or turning you head, and then you were gone!

 

The wolf is too old now to keep chasing after his deer.

Ear merely shaking an imaginary insect,

muzzle in the wind, he contents himself with sniffing

the scent of freedom in motion of which he can only dream now.






Căprioara era rănita. Îi adulmecase urma pe la amiază.

Un fir de sânge ca o șuviță arămie plutea pe lângă mal.

O auzea foșnind în tufișul din fața lui și înghițea în sec.

Urechea i se zbătea încercând să scuture o insectă dar ochii erau fixați

pe spinarea care apărea arcuindu-se peste mugurii verzi.

 

Așa a fost și cu tine…

Erai bolnav și îți adulmecam de aproape rănile,

bucurându-ma în sinea mea că voi putea să te prind din urmă,

deși tu nu fugeai. Cel putin nu de mine. Doar stăteai pe loc și zâmbeai…

Ba chiar mi-ai întins odată mâna pe care aș fi putut să o mușc.

În schimb am lins-o precaut iar ea m-a alintat o dată (și apoi încă o dată).

A fost un timp al visării și al captivității acela când vânătoarea era o joacă.

Ţi-ai întărit între timp mușchii gambei. Am alergat prin desișuri până când în sfârșit

m-ai putut lăsa în urmă fără să gâfâi, apoi te-ai îndepărtat și,

fără să mai întorci capul, dus ai fost!

 

Lupul e prea bătrân acum ca să alerge după căprioara lui.

Doar urechea mai scutură uneori o insectă imaginară.

Cu botul în vânt se mulțumește să adulmece

aroma libertății în mișcare la care poate numai visa.


sâmbătă, 2 aprilie 2022

Frumos ne șade /Suits us right - Stefan Alexandru Ciobanu

                                                                     Sursa imaginii: https://www.citycentremuraltrail.co.uk/murals/muralabout/28


Frumos ne șade vii sau morți pe planeta asta,

învârtiți în jurul soarelui.

Forța centrifugă este cea care stropește pe șevalet în locul nostru,

răzbate piatra sau zgârie hârtia

țipând semnele răcirii noastre.

 

Frumos ne șade scriind, citind sau

ascultând acum aceste rânduri.

 

Frumos ne șade cu zâmbetul pe sponci,

cu vântul sau,

altădată,

cu țărâna vie prin păr

și cu stelele la milioane de ani

depărtare lucind deasupra noastră

vii sau moarte.

 

Frumos ne șade când ne privim în oglindă:

o da!, de ce nu vedem că până și sufletul a făcut burtă?

că lacrima nu mai are loc de obraz?

și inima este sufocată de cuticule?

 

Frumos ne șade din timp în timp,

noaptea mai ales,

în ora lupului,

când ne întoarcem în pat cu tot cu pat,

și tragem pătura peste vertij fără să stingem veioza.

 

*

 

Suits us right dead or alive upon this planet,

circling the sun.

The centrifugal force is what smears the canvas instead of us,

breaks through stone or punctures the paper

yelling the signs of our drifting away.

 

Suits us right to be writing, reading or

listening to these lines.

 

Suits us right barely smiling,

the wind or,

some other time,

the live earth through our hair

and the stars millions of years

away shining above us

dead or alive.

 

Suits us right when we look in the mirror:

oh yeah! why can't we notice how bloated our soul has become?

how the tear is too large for our cheek?

and our heart is choking on cuticles?

 

Suits us right time and again,

especially at night,

within the hour of the wolf,

when we toss in bed and turn with our bed and all,

to be pulling the cover over the dizzy spell without putting out the light.



                                                                        Source of image: https://www.citycentremuraltrail.co.uk/murals/muralabout/58

 


marți, 21 iulie 2020

Summer School/ Scoala de vara


Photo Credits: Paul Suciu

Reversing is forbidden when rear visibility is not ensured. -

I used to document myself in the midst of the warm and rather rainy season of the grand year 2020,

when some people of Bucharest didn’t enjoy their outings so much,

but they all pined for the sea, with its salt and pebbles,

and, in order to console themselves, they would listen to the ocean waves in a youtube video,

as they bit their half-sanitized nails or painted them in neuter-coloured polish –

that is, of course, if they did not happen to be smokers…



Others, though, used to read profusely for the upcoming virtual conferences in the fall

or devoured contemporary novels for relaxation yet not quite,

as they answered kindly enough (if they could) to friendly messages on Facebook and WhatsUp,

pondering on the weekend showers that had poured down onto yards and windows already wet

from being sprinkeld with the garden-hose or the windshield-washer fluid,

and which had soaked the old maids (who dared take their dogs out for a walk),

as it had the occasional chessplayer in the park - oozing melifluently

down their long legs and sun-tanned cleavage, as well as onto the arched backs

of their accompanying pets, which kept sauntering one over another amidst pools,

splashing around with their tails.



Luckily, some of the cats had gone indoors just in the nick of time.




Foto Credits: Paul Suciu



***



Mersul înapoi este interzis atunci când vizibilitatea în spate nu este asigurată. –

Mă documentam  cu spor în mijlocul anotimpului cald

și uneori cam ploios al anului de pomină 2020,

când unii bucureșteni nu ieșeau cu drag la terasă,

dar cu toții jinduiau după mare, cu sarea și scoicile ei,

și, ca să se consoleze, ascultau valurile oceanului dintr-un videoclip de pe youtube,

în timp ce își rodeau unghiile parțial dezinfectate

sau le dădeau cu ojă în nuanțe neutre – asta, desigur,

dacă nu erau fumători/fumătoare…


Alții în schimb studiau de zor pentru conferințele virtuale antamate în toamnă

sau citeau romane contemporane pentru relaxare și nu prea,

pe când răspundeau amabil (dacă puteau) la mesajele prietenilor de pe FB și WhatsUp,

cu gândul la ploaia din week-end, care spălase tropical curțile și ferestrele

deja stropite cu furtunul sau cu lichid de parbriz,

iar pe domnișoarele bătrâne (care au îndrăznit totuși să își scoată câinii la plimbare),

le-a făcut ciuciulete, ca și pe șahiștii de ocazie - prelingându-li-se

pe gambele și decolteurile bine bronzate ca și pe spinările arcuite ale patrupedelor de companie

care săreau unul peste altul printre băltoace, plescăind din cozi.


Din fericire pentru unele pisici, acestea intraseră în case la timp.



Foto Credits: Paul Suciu

joi, 21 mai 2020

Costel Stancu - 1,2,3,4...




Sursa foto: Paul Suciu



1.



Te iubeam pe nerăsuflate. Legam păsări

la ochi și le trimeteam, cu scrisori, să te caute.

Se întorceau întotdeauna fără nici un răspuns.

Era atâta liniște între noi, că se înspăimântau

pînă și surzii. Dacă ai fi vorbit,

cuvintele tale nu ar fi fost decît piese

ale unui puzzle lichid, imposibil de reîntregit.

Te iubeam pe nerăsuflate, îți amintești?

Aruncam grăunțe în colivia goală a inimii tale.

Apoi, s-a făcut dimineață într-un ceas șters.

Pomul de la fereastră a înflorit ca în

fiecare an nepăsător la durerea mea.

Uneori, dragostea nu schimbă nimic.



***



I used to love you breathlessly. I would blindfold birds

and send them to track you down, along with my letters.

They always returned with no reply.

The silence between the two of us was so great,

even the deaf would tremble. Had they had a voice,

your words would have been nothing but pieces

in a liquid puzzle, impossible to complete.

I used to love you breathlessly, remember?

I would throw grains into the empty cage of your heart.

Then, the morning came and it was a blurry time.

The tree by the window blossomed like it does

every year, careless to my pain.

Sometimes, love doesn’t change a thing.








2.



Să simți în tine, palpabilă, ființa golului,

o mînă de alge vîscoase, o rămășiță stranie

a resemnării de a fi, fără împotrivire, tu însuți,

până la dezgolirea de sine. Să îți spui: cândva,

am fost un lac peste care ploua cu stropi

aspri ca mîngîierile unei femei bătrâne.

Să fie viață, să fie moarte? Sau amăndouă,

împreunate asemeana numerelor în zar

Înainte de a-și opri rostogolirea? Nu știi.

Fluieri ușor. Doar gîndurile – cîini flămânzi

și statornici – se trezesc și încep să amușine locul.

Nu e nimeni vinovat că ți-ai

făcut cuib în umbra unui copac.



***



To feel inside you the palpable essence of void,

a handful of viscous algae, a strange remnant

of the resignation to being, beyond any qualms, yourself,

up to baring one’s self. To be telling yourself: I

once was a lake above which the rain would fall

in drops rough like the caress of an old lady.

Be it life or be it death? Let it be both,

thrown together like figures on a dice

before it stops rolling! One never knows.

You gently whistle. Just one’s thoughts – famished and faithful

dogs – are waking up and start to sniff about the place.

There is no one to blame if you have

nested inside the shade of a tree.




Sursa foto: Paul Suciu




3.



Te întrebi din ce în ce mai des de ce atunci când ierți,

înăuntrul tău stă Celălalt gata să arunce

cu piatra. E ca și cum ai vindeca rănile prizonierilor,

pentru a avea apoi pe cine pune în lanțuri.

Cine ești tu cel adevărat? Nu știi. E seară.

Sclavul îți gustă băutura și cade mort.

Dobândește libertatea pe care i-ai promis-o mereu.



***



You wonder more and more why is it that when you forgive,

inside you there is the Other ready to cast

the stone. It is as if you were healing the wounds of prisoners,

only to enchain them later.

Who is the real you? One doesn’t know. It’s evening.

The slave tastes your beverage and falls dead.

He earns the freedom that you kept promising to him.



Sursa foto: Paul Suciu




4.



O liniște de toboșar încătușat plutește

peste oraș cad fulgi de zăpadă manuscrise

aruncate pe geam de un poet fără noroc

speriat că după o noapte de beție

l-a scris pe dumnezeu cu d mic

cînd vei vedea că mor deschide larg

ferestrele să aibă pe unde mi se întoarce

sufletul să îți spun tu taci ehei

mai des ar bea apă o cămilă din urma mea

de picior decît să aud un cuvînt de la tine

atunci cînd îți scriu iubito îmi răspunzi

cu scrisori atât de reci că nu pot aprinde

cu ele nici focul afară ninge ca într-un

alfabet mut peste ale cărui litere

ești de mult stăpână mi-e teamă de mine

de tine de iubirea noastră trei păsări ce

nu își vor face niciodată cuib împreună



***



A silence like a locked-up drummer is floating

over the town there are snowflakes falling manuscripts

thrown out of the window by a luckless poet

frightened that after a night’s drunken binge

he spelt god with a small g

when you see me dying open the windows

wide so that my soul may return

to tell you oh well you’re silent

a camel would drink from the trace of

my foot rather than I hear a word from you

when I write to you sweetheart you keep answering me

in such cold pages that I cannot even lit

a fire with them it is snowing outside as in

a dumb alphabet whose letters

you have mastered a long time ago I fear myself

and you and our love three birds that

shall never nest together





Costel Stancu – Hoțul de ferestre (The Window Thief). Editura Mirador, Arad 2019




joi, 7 mai 2020

AN EXCEPTIONAL STATE







As compared to others, I quite enjoy this emergency situation…

(There is nothing for me to regret, especially not the face-to-face encounters.)

Others may feel sorry for themselves:

Actors who cannot see their own reflection in the audience’s astonished gaze.

Teachers that are no longer enjoying the admiring glances of their students.

The desk clerks sighing for lack of troubled customers to exert their whims upon.

But I – while being a combination of actor, teacher, and clerk – I do not suffer for these things

(which I never really enjoyed).

I have finally found the time to breathe more freely in my own shell*

or to secrete the stomach fluid necessary for an improved digestion.

In the ever-lasting afternoons, the snail inside me can finally climb upon a dandelion stem and bask in the sunlight!

I have no illusions. I still expect to die one day… But I will have earned for myself

a few quiet months,

during which my only burden has been the pre-established route.








* to be read as “an office devoid of fancy colleagues”