sâmbătă, 10 februarie 2018

Nazmi Agil (Turcia)



URNĂ GRECEASCĂ

Era un anotimp cristalin. Stăteam pe balcon
şi priveam întinderea îngheţată.
“De dragul tău am făcut-o,” îţi ziceam, “aşa o să fie
veşnic. La început de martie, tocmai când
bobocii sunt aproape plezniţi pe ramuri,
apele vor să curgă sălbatic prin vene, iar
cuvântul nu a fost încă pronunţat,
Lazăr are să învie curând.
Eşti pe un prag de miracol acum –
nu te mişca. Toate aceste posibilităţi nesfârşite.
Primeşte e cadoul meu pentru aniversarea noastră.”
Atunci am recunoscut cârtiţa
care îmi bântuia poemele, spărgând rândurile,
surpând rimele, săpând vizuini
în stricta mea disciplină artististică:
Am văzut, sub fereastră, cum încercai
să încălzeşti o violetă cu răsuflarea ta.

*


GRECIAN URN

It was a crystal time. We stood on the balcony
and looked at everything that was frozen.
“I’ve done it for you,” I said, “so shall it always
remain. In early March, just when
the buds are about to burst upon boughs,
water to flow wild along the veins, and
the word has not been pronounced yet,
Lazarus will soon come alive.
You are at the threshold of a miracle now—
do not move. All this endless possibility.
Take is my present to you on our anniversary.”
Then I recognized the mole
that haunted my poems, breaking the lines,
pulling down the rhymes, digging holes
in the strict discipline of my art:

I saw, under the window,
you were trying to warm a violet with your breath.     


***


PICTURĂ

Stăteai chiar acolo,
cu braţul pe poarta grădinii
o ţineai întredeschisă,
cu un picior afară, ezitând
să ieşi sau să rămâi.

Însă tăcerea ridica un gard
de netrecut între noi. Astfel încât
auzeam clar frunzele strivite
sub tălpile tale
şi rădăcini frângându-se
în vreme ce eu cu
ochii aţintiţi în jos mă roteam în jurul unui lăstar,
lovindu-l iar şi iar cu vârful
piciorului. 

Sursa: Dosarul de divorţ



*



PICTURE

Just there you stood,
your arm on the garden gate
which you kept ajar,
one foot outside, hesitating
whether to go out or stay in.
But silence was an insurmountable
fence between us. Hence,
I could easily hear the crumbling
under your feet
and the breaking of the roots
of a free sprout as I with
eyes cast down turned around it,
kicking and kicking with the tip

of my foot.

Source: Boşanma Dosyası (The Divorce File)


*** 

ECHILIBRUL

Băiatul care îngroapă la loc,
fără să îl vadă tatăl său,
puii de sobol dezgropaţi de plug,
cunoaşte oare ceva înălţător
despre acel teribil echilibru?
De-a lungul liniei săpate de tractor,
el umblă precum “Moise cu Tăbliile prin
Marea Roşie.” Priveşte în jos,
încetineşte pasul dar e hotărât. Se apleacă
ca să atingă pielea umedă a unei râme
din când în când, priveşte îngândurat
culoarea întunecoasă a humusului, îşi aşează
rotunjimea pietrei în palmă.
Însărcinării atribuite lui
îi dă prea puţină atenţie: să smulgă
iarba grasă dintre bulgării desţeleniţi,
să îi care la capătul cel mai apropiat
al ogorului şi să îi stivuiască.

Sursa: Ce m-a transfigurat


*


THE BALANCE

The boy who buries back,
secretly from his father,
the baby-rats unearthed by the plough,
does he know something, high,
about that terrific balance?
Along the line dug behind the tractor,
he walks like “Moses with the Tablets in
the Red Sea.” He is looking down,
slow but determinate steps. He bends
and touches the wet skin of an earthworm
from time to time, looks pensively
at the dark color of humus, places
the roundness of a stone in his palm.
As for the task he is assigned,
he is doing it the least: pulling out
the couch-grass from the loosened
clods, carrying them to the near
end of the field to make a heap.


Source: Beni Böyle Değiştiren (What Has Transfigured Me)  




vineri, 26 ianuarie 2018

a.g.secară - verse selection




Din ciclul "Întâlniri cu Yunus Emre"

X.

Se-ntoarce, dar, Yunus din drum,
În lumea-i pământească,
Se roagă-n vis, văzând-o-n fum,

Cerând să-l ocrotească.

Eva, prima femeie, singura noastră iubire,
Cu miile sale de braţe, de chipuri, femeia din vis,
din singurul vis, care este al realităţii, şi el,
fără trecut, prezent, viitor

Yunus Emre, ce să facem cu aceste cuvinte
de pământ, de ape, de foc, de aer, cum să iubim
frumuseţea cu ele
doar cerând să ne apere de noi înşine?

tu ziceai:
Să ne cunoaştem, hai, veniţi,
În bună pace să trudim,
Şi să iubim, să fim iubiţi,
Că lumea n-o s-o moştenim.

şi mai ziceai:
Tâlcul vorbei lui Yunus
Cată-l, dar, cu-nţelepciune
Şi afla-vei, biet supus,
Lumea că-i deşertăciune.

 *
silabisind astă deşertăciune
ca pe-o rodie împărţind-o stelelor
Yunus Emre, ca-n vis rugându-ne
la tine, între umbra frumuseţii, frumuseţe
şi ecoul ei, ne strângem
în jurul unui foc de caravanserai,
ne descoperim cât suntem de singuri,
murmurăm Numele, ridicăm privirile

şi suntem bogaţi: avem Aşteptarea
ca pe-o frumuseţe nedescoperită

venind pe braţele ridicate
ale unui copil al vântului
alergând, alergând
de-a frumuseţea apusului
până la cea a răsăritului

 să ne rugăm!

 şi noaptea va avea gustul rodiei!


(27 şi 28 septembrie 2017)* 

Versetele scrise cu italice sunt din versurile lui Yunus Emre, „Poeme Iubirii”, Kriterion, Bucureşti, 1991, în traducerea lui Enver Mahmut, Nedret Mahmut şi Liliana Botez (n.a.)

Versuri din volumul "Poarta turcească" de a.g. secară-halibey (Editura Detectiv literar, Bucuresti, 2017)

***



From the cycle "Meetings with Yunus Emre"

X.

Therefore, Yunus does retrace his steps
To the worldly land,
Prays in his dream, among the fumes,
Asking for its protection.

Eve, the first woman, our only love,
with her thousand arms, faces, the female in our dreams,
in an only dream, reality’s, with no
past, present, future

Yunus Emre, what shall we do with these words
of earth, of water, of fire, of air, how shall we love
their insidious beauty
by asking that they defend us from ourselves?

you used to say:
Come, come, let us meet,
Let us toil in peace,
Let us love, be loved,
For we shall not the world inherit.

And you would add:
Look for the meaning
In Yunus’ speech, but do it wiser
And thou shall find, meek subject,
The world is but an empty oyster.

*
spelling out this vanity as if it were
a pomegranate being handed out to the stars
Yunus Emre, as in a dream we raise our prayer
towards you, in between beauty’s shadow, beauty
and its echo, we gather
round a caravanserai fire,
with the revelation of our own loneliness,
mumbling the Name, raising our eyes

we gather riches: our Awaiting
as an undiscovered beauty

carried onto the uplifted arms
of a wind-child
for ever running
along the beauty of sunset
up to that of sunrise

let us pray!

and the night shall taste of pomegranate!

(the 27th and 28th of September 2017)*

The italicized verses belong to poet Yunus Emre, “Love Poems”, Kriterion, Bucharest, 1991, in the translation of Enver Mahmut, Nedret Mahmut şi Liliana Botez. (author's note)

Translation from "The Turkish Gate" by a.g. secară-halibey (Detectiv Literar Publishing House, Bucharest, 2017)


sâmbătă, 30 decembrie 2017

Voyages I by Hart Crane

















Above the fresh ruffles of the surf
Bright striped urchins flay each other with sand.   
They have contrived a conquest for shell shucks,   
And their fingers crumble fragments of baked weed   

Gaily digging and scattering.

And in answer to their treble interjections   
The sun beats lightning on the waves,   
The waves fold thunder on the sand;
And could they hear me I would tell them:

O brilliant kids, frisk with your dog,   
Fondle your shells and sticks, bleached
By time and the elements; but there is a line   
You must not cross nor ever trust beyond it   
Spry cordage of your bodies to caresses   
Too lichen-faithful from too wide a breast.   
The bottom of the sea is cruel.


*

Dincolo de valuri cu proaspete creste,
Nişte ţânci în costum ţipător se împroaşcă cu nisip.
Imaginează un asediu al cochiliilor sparte
Şi presară alge uscate pretutindeni,
Cu degete vesele sapând şi fărâmiţându-le.

La întreitul strigăt gutural, ca un fulger
Răspunde biciul soarelui pe valuri,
Iar valurile cu tunet nisipul îl frămantă;
Şi, de m-ar auzi, un sfat numai le-aş da:

 O, minunaţi copii, liberi cu-al vostru câine,
Acoperiţi cu mângâieri de scoici şi ramuri, albite
De timp şi ploaie; o graniţă totuşi să vă rămână
Închisă, nu-ndrăzniţi să vă aventuraţi dincolo
Unde trupurile-s alintate, cu muschii lor agili,
De o cuprindere prea largă, prea învăluitoare,
cu degete de lichen: adâncul mării crud.



duminică, 18 iunie 2017

Ramon Lopez Velarde (1888-1921)


Candelabrul

Pe vârful încununat de raze
Al fiinţei mele din metal
Ce goneşte umbrele şi, cizelând,
Cu o mână divină şi una terestră
Mă încoronează;
În orgia dimineţii, mă înnec cu albastru,
Precum un smarald,
Deopotrivă central şi esential ca un arbust de roză;
În splendoarea cu relflexe mierii
A castelor mele activităţi,
Unde viul şi inertul îmi sunt date
Drept păşuni;
În mistica lăcomie,
Unde totul se potenţează şi dispare
Prin kabala ardentă ce îmi poartă numele,
M-am identificat cu simbolul
Candelabrului în formă de corabie
Suspendat în cupole creole,
Radiind înţelepciune cristalină şi rugăciuni fierbinţi.

O, candelabru-corabie,
Cuplul reunit la altar
Se supune unei singure porunci: venerează.
Tu eşti vasul ce iluminează
divinele bazine:
Umilinţa mea absoarbe prezenţa radioasă şi capătă nuanţe de oranj,
Căci ancorat în tainica eminenţă,
Este zborul pescăruşilor mei
Şi fumegândul suspin al flotei mele.

O, candelabru-corabie: Dumnezeu îţi vede pulsul
Şi îţi cunoaşte încremenirea
Din cupolele sacre,
Fără de plictis sau decădere. 

Dai viaţă rugăciunii preaînalte
Cu pasiunea climatelor.
Cunoşti ororile
Din insula coloniştilor leproşi,
Domiciliul polar al
Urşilor donjunaeşti,
Golful magnetic
Al freneziilor venerei,
Bâtlanii ecuatoriali
Ca nişte ezitări ale aerului.

Şi astfel, în faţa Domnului nostru,
Încremeneşti în viaţă
Precum parfumul preminunatei tale flori.

Paralel cu a ta himeră,
Eliberat de sofisme,
Transform jarul arderilor mele primăvăratice
În cristale,
Arborez bucuria şi agonia,
Şi îmi suspend durerile ca prisme.

Candelabru care pluteşti asemeni mie:
Sub povara absolutului.
Cârmeşti cu chibzuinţă prora
Către un arhipelag aurit, văduvit de nelinişte.
Candelabru, ambarcaţiune hermetică,
Privind cristalul tău maritim
Visele-mi încăpăţânate
Se prefac în tăcere, anulate:
Nemişcătoare volburi adorante.


Din volumul Zozobra (1919)

*


The Chandelier

In the radiant summit
That my metallic person
Elucidates and perfects,  
Where a heavenly hand
And an earthly one place
A crown upon my brow;

In the matinal orgy in whose blueness I drown,
I am emery-like,
And both central and essential like a rosebush;
In the mellifluous glory of
My active chastity,
Where the living and the inert
Are given to me as pasture;

In the mystic gluttony,
In which everything is enlarged and annihilated
By the ardent kabala that is my given name,
I have found my symbol
In the ship-shaped chandelier
Hanging from Creole cupolas,
In its sage crystal and its faithful prayer.

O chandelier, o vessel,
At the altar, as a recondite couple,
We obey one single commandment: venerate.
You are the vessel that illuminates
Divine basins:
In your iridescent presence
My humility grows and oranges,
Because in your silent eminence,
Anchored in you,
Are the flight of my seagulls
And the sobbing smoke of my fleet.

O chandelier, O vessel: God sees your pulse
And knows that you are paralyzed
In these sacred cupolas,
But not because of decrepitude or vapidity.

You animate your high prayer
With the temper of climates.
You know the horror
Of insular leper colonies
The polar domicile of
Donjuanesque bears,
The magnetic bay
Of venereal frenzy,
The equatorial herons,
Like airborne sculptures.

That is why, before our Lord,
You paralyze your experience,
In the scent of your best flower

Parallel to your chimera,
Free of sophisms,
I transform the embers of my igneous spring
Into crystal,
Hoist my joy and my plight,
And suspend my sores like prisms.

Chandelier, you sail like me:
Struck down with the absolute.
You aim your seasoned prow
Towards a golden, mourning-free archipelago.
Chandelier, hermetic skiff:
Before your maritime crystal,
My recalcitrant dreams
Are rendered silent, zero-like,

Motionless, lofty and adoring.


Translated into English by Luis Juan SOLÍS CARRILLO 


***

Ancora

                                   


Până să arunc ancora în comoara
Ultimei mele iubiri, simt nevoia
De a alerga prin lume, înfierbântat ca un atlet –
Cu tinereţea, şi o sămânţă aurie, prin buzunare.

Să îmbrăţişez doresc un şarpe al Nilului,
O viperă ascunsă în şalul Cleopatrei,
Şi să ascult tulburele solilocviu
Al Sfintei Fecioare din Piramidă.

Voi debarca în ţinutul natal,
Ca să mă fac copil şi să trasez în ceară
Cu un gest fraged, pe vechea mea tăbliţă,
Profilul celei din Guadalupe.

Cu sărutări precum Hinduşii sau Polinezienii,
Ca sălbăticiunile dungate ale codrului sau urşii cei lânoşi,
O să-mi arunc ancora lângă o femeie a locului de baştină,
Ce poartă lungi cercei în urechiuşe.

Şi voi grăi cu Dragostea – să-I spun
Cum orice crunt păcat mi-a fost iubire-adâncă.
Din îngrădirea mânăstirii mele se-nalţă lina tânguire
De-a buşilea să-ţi iasă în întâmpinare,
Aidoma unei flori de albă spumă
Pe suprafaţa ceştii cu cafea.

Şi fiindcă, prin degetele-mi înfricoşate, cinci simţuri
Se-ncleştează de cele cinci măreţe continente,
Astfel eu pot, ah dragoste din urmă şi ţel suprem al meu,
Să îţi cuprind în palme sufletul din Guadalupe.

Din volumul El Son del Corazón (1921) 

*

The Anchor



Before I cast anchor in the treasure
Of my last love, I have need
To course the world, fevered as a racer –
In my pockets, youth
And a golden seed.

And to embrace a serpent of the Nile
Such as the chlamys of Cleopatra hid,
And to hearken to the quiet soliloquy
Of the Virgin Mary in the pyramid.

To disembark in my native land,
To make myself a child and childlike trace
On my old school slate, in crayon,
The profile of a Guadalupean face –

To kiss like the Hindoos or the Polynesians,
Like the striped wood beasts or shaggy bears,
And to cast anchor by a countrywoman of mine,
Wearing long earrings in her small ears.

And to say to Love – of all my sins
Even the blackest were passionate lovers.
Out of my cloisters a miserere rises up
And moves toward you with the steps of a baby,
Or as the white island of bubble hovers
On the surface of a coffee cup.

And since my five fierce fingers of sense
Grasp the five great continents,
I can, O last love and ultimate goal,
Place my hand upon your Guadalupean soul.


Translated by H.R. Hays – www.poetryfoundation.org