duminică, 1 iulie 2018

A poem by Raluca Neagu/ Poem de Raluca Neagu




The Very Last Human Being

you should love me a little show me scraps of caresses
I must dream about you abandoning me into the desert
just thrash me with oblivion
just throw me into well-ordered cages
fall in love with me after I expire
do not kiss do not treat me gently
hurt me ten times daily
then I will love you from all my joints then
will I desire you
and if you get closer I will welcome you only don’t bring me flowers
give me poison ivy
to pin up my breasts to squeeze round my eyelids
you may not see me, may not hear me
imagine I am calling you from a sound-proofed chamber
singing to you in my lightest whispers
as I suddenly become huge and scary
as I turn into a beast
as my fangs grow and I hunt you down at night
letting you wallow in a milky pool
I am the very last human being
my enticing monstrosity shall be the death of you
one day. My self will survive.
I sprout like weeds after the rain.






Ultimul om

pe mine trebuie să mă iubești puțin să îmi arăți firimituri de atingeri
eu trebuie să te visez cum mă părăsești în deșert
doar biciuiește-mă cu uitare
doar aruncă-mă în cuști aranjate frumos
îndrăgostește-te de mine după ce mor
nu mă săruta nu îmi arăta blândețe
rănește-mă de zece ori pe zi
atunci te voi iubi din toate încheieturile abia atunci
o să te doresc.
și dacă te apropii o să te întâmpin doar nu-mi da flori
dă-mi iederă otrăvitoare
să-mi strângă sânii să îmi strângă pleoapele
nu trebuie să mă vezi, nu trebuie să mă auzi
imaginează-ți cum te strig dintr-o camera antifonată
cum îți cânt cele mai mici șoapte
cum devin dintr-o dată mare înspăimântătoare
cum mă transform în bestie
cum îmi cresc colți cum noaptea te vânez
și te las să zaci într-o baltă de lapte
sunt ultimul om
monstruozitatea mea atrăgătoare o să te răpună
într-o zi. pe mine nu.
răsar ca buruienile după ploaie.





Image source/ Sursa imaginilor : https://www.pinterest.co.uk/pin/415105290634738603/

marți, 26 iunie 2018

luni, 4 iunie 2018

Prezentare de carte: Despre dragoste si alte pasari


Despre dragoste şi alte păsări/ On Love and Other Birds


Editura Detectiv literar, 2017/ Detectiv literar Publishing House, 2017





Acesta este un proiect la care am lucrat timp de trei ani şi pe care nu aş fi putut să îl realizez fără sfaturile şi inspiraţia oferite de bunul meu prieten, Ştefan Ciobanu, al cărui personaj-carte ALIONA, stă la baza dialogului imaginat din volumul meu între cele două alterego-uri lirice centrale, Aliona şi Vladimir, din ciclul “Poematica distractivă” şi nu numai acolo. Dincolo de asta, sunt versuri de dragoste (cu sau fără dedicaţie), lansate în ‘abisul păsărilor’ cu speranţa că ecoul lor ne va face să visam şi să vrem să fim mai buni! În versurile mele, există o dorinţă arzătoare de dialog cu celălalt care poate fi criticabilă dar pe care mi-o asum (oarecum o continuarea a manierei de expresie din volumul anterior, Declaraţie de dependenţă, 2015) pe parcursul celor trei secţiuni – Poematica distractivă, Ritm şi melodramă,  Suvenir dinlăuntrul ploii, care culminează cu poemul “Epilog în doi”, scris şi acesta în colaborare cu autorul ALIONEI. Secţiunea de jurnal, pe care eu o consider un fel de bonus pentru o lectură atentă, deschide cercul strâmt al sentimentului prin stimularea voyeur-istică a curiozităţii şi trecerea la un alt discurs, pe care mi-l doresc posibil în viitor: cel prozastic. Ca modele literare, incluzând desigur şi referinţele livreşti din volum, aş menţiona pe următorii:  Konstantinos Kavafis, Nichita Stănescu, Anais Nin, Leonard Cohen, Paulo Coelho, Homer… În fine, aş dori să le mulţumesc pentru susţinere prietenilor care m-au ajutat să realizez acest proiect: ilustratoarea volumului, Adela Catană, precum şi lui Florin Dochia, responsabil de concepţia grafică a întregului volum. Sper să mai colaboram şi pe viitor!! 

This is a project I have elaborated during the last three years and which I would not have been able to accomplish without the advice and inspiration provided by my good friend, Ştefan Ciobanu, whose character/book ALIONA represents the foundation of the dialogue imagined in my volume by the two central alter-egos, Aliona and Vladimir, in the cycle entitled “Funny Poematics” and not only there. Beyond this, there are love verses (with or without an addressee), released into “the birds’ abyss” in the hope that their echo will make one yearn and try to become a better person! There is, in my verse, a burning desire for dialogue with an Other which may be prone to criticism, but which I endorse (in a sense, a continuation of the phrasing manner of my former volume, Declaration of Dependence, 2015) all along the three sections – Funny Poematics, Rhythm and Melodrama, Souvenir from within the Rain – which are rounded off by the poem “Epilogue with Another”, which was also written together with ALIONA’s author. The Journal section, which I consider a sort of bonus for the close reader, opens up the narrow circle of feeling by voyeuristically stimulating the curiosity and which ensures - I can only hope – the transition to another type of discourse – the prosaic. As literary models, including of course the ones already alluded to in the volume, I would like to mention: Konstantinos Kavafis, Nichita Stănescu, Anais Nin, Leonard Cohen, Paulo Coelho, Homer…Finally, I would like to thank my friends for their support in helping me accomplish this project: the volume’s illustrator, Adela Catană, as well as Florin Dochia, held responsible for the graphic concept of the whole volume. I am looking forward to our next collaboration!!


Ada Carol


                                                                                           Credits: Martine Henhoch

Extrase critice

Ada Carol îşi păstrează dependenţa de poezie declarată în titlul volumului anterior (nota mea: Declaraţie de dependenţă, 2015). Ea o ajută să dea înţeles lumii, să dezvrăjească şi, ca orice artist, să revrăjească realitatea. Apropierea (y compris & aproprierea) se face şi acum, poate mai lucid ca altădată, din direcţia (auto)ironiei, a jocului adesea de sorginte suprarealistă ori dinspre cele mai semnificative arii ale absurdului existenţialist. Fără a fi parcimonioasă în expresie, autoarea potenţează cu măsură cuvintele, dă valoare metaforei surprinzătoare, într-o vreme în care metafora este dispreţuită în favoarea platitudinii accesibile spiritelor mici. De asemenea, este livrescă atât cât să dea farmec şi frumuseţe poemului, rupându-l din chinga efemerului. Ada Carol nu se teme de ritmuri şi de muzicalitatea interioară a frazei. Emoţia devine, astfel, accesibilă, zborul la care suntem invitaţi plutire la înălţimi senine. Avem aici încă o carte-argument, care ne convinge de imposibilitatea pierderii de către fiinţa umană a dimensiunii sale poetice. Florin Dochia

Ada Carol ‘colecţionează’: butoni de manşete cu zâmbete cu tot, scheunături de căţei, nostalgii de privighetoare, degete alergând pe sub pielea gândurilor cu viteza razelor solare, sâmburi de rodii, bale de melc pe oglinzi, consistenţa untului, sângele Alionei, un „Amor retoric”, miriapozi saltimbanci şi miriapode posibile, absenţe, Penelope (titlu de poem), un „înger de lut ars”, declanşatoare automate de crepuscule kaleidoscopice, nume noi, ploi, jocuri de umbră în întârziat aprilie, pseudo-animale exotice…” […] “Poezia Alionei, „ploaie din ploaie”, „lumină din lumină” (şi aceea din „Epilog în doi”), „lume din lume”, cuvinte din cuvinte, întregeşte (ca şi grafica Adelei Cătană) un micro-univers (liric) luxuriant, cartea însăşi este o pasăre sălbatică exotică care se alintă pe unul dintre umerii virtuali ai Adei Carol, poetă gata să persevereze zborul deasupra dramului de speranţă care poate fi găsit, grăunte de aur (aurul nostru nu este aurul gloatei!, conform principiului alchimic), într-o pagodă a unui templu unde felinele „noastre s-ar juca împăcate”! a.g. secară

Definind scrisul ca pe o vrajă, iar nu ca pe un mecanism de gândire, intuiește relația dintre magie și poezie, amintindu-ne mărturisirea lui Lucian Blaga din lucrarea teoretică Despre gândirea magică: „Magicianul recurge involuntar la mijloace poetice, poetul recurge involuntar la mijloace magice”(p.167). Ada Carol iese din efemer și se zidește într-un construct durabil – poezie-filozofie-cunoaștere – sublimând în absolut ipostazele spiritului uman [...] Înțelegând intensitatea trăirilor interioare, precum și capacitatea poetei de a se exprima într-o manieră artistică inedită, Poematica înseamnă în primul rând triumful cuvântului asupra vieții care are de înfruntat experiențe fundamentale de cunoaștere și de autocunoaștere. [...] Ada Carol își construiește cartea cu migală de bijutier: delicată, sensibilă, atrăgătoare, cu ample reverberații lirice, cuceritoare. Nicoleta Milea (Caligraf, 2018)

 *

Critical excerpts

Ada Carol preserves her dependence of poetry that she sworw allegiance to in the last but one volume (n.b. Declaration of Dependence, 2015). It helps her give the world a meaning, to undo and, like every artist, to weave the spell of reality. The closeness (and the getting-up close, y compris) is done even now, maybe more lucidly than ever, from a self-ironic viewpoint, of the game with surrealistic origin or informed by the most significant areas of the existentialist absurdity. Without withholding herself in the phrasing, the author invests her words with due measure, valorizing the curious metaphor, in a time when the metaphoric is belittled by platitudes accessible to the mean spirit. She is bookish without surpassing the limit of charm and beauty for the poem that is thus liberated from the clasp of the ephemeral.  Ada Carol is not afraid of rhythms and inner music of the phrase. The emotion is thereby rendered accessible; it becomes an invitation to float in the elevated heights of serenity. Here we have another book/argument, convincing us of the impossibility of loss by the human spirit of its poetic dimension. Florin Dochia

Ada Carol is a collector of: cufflinks, with smiles and all, dogs’ whining, nightingales’ nostalgia, fingers running across the skin of thoughts at sun rays’ speed, seeds of pomegranate, snail drool on mirrors, the consistency of butter, Aliona’s blood, a “rhetorical Love”, millipedes that do somersaults and potential she-milipedes, absences, Penelopes (a poem’s title), a “burned clay angel”, automatic triggers of kaleidoscopic sunsets, new names, plays of shadow in a belated April, exotic pseudo-animals…” […] Aliona’s poetry, “rain within the rain”, “light of light” (hence, “Epilogue with Another”), “a world inside a world”, words from words, all that contribute (like Adela Catană’s graphics) to the final picture of a luxurious micro-universe, the book itself being an exotic wild bird that perches soothingly on one of the virtual shoulders of Ada Carol, a poet ready to persevere in her hovering over the dram of hope that may be found, a grain of gold (according to the alchemical principle, our gold is not the gold of the masses), in the pagoda of a temple where “our felines might play in peace”! a.g. secară

Defining her writing as a spell, and not as a thought process, she intuits the relationship between magic and poetry, calling to mind the confession of Lucian Blaga in his theoretical work On the magical thinking: „the magician involuntarily resorts to poetic means, the poet involuntarily resorts to magical means” (167). Ada Carol exits from ephemerity and builds herself an enduring construct – poetry-philosophy-knowledge – sublimating in the absolute the hyposthases of the human spirit [...] Comprehending the intensity of inner feelings, as well as the poet’s capacity to express herself in a peculiar artistic manner, the Poematics means first and formeost the word’s triumph over a life where there are fundamental feats of knowldge and self-knowledge to fulfill. [...] Ada Carol crafts her book with a jeweller’s minute skill: it is delicate, sensitive, charming, sending ample lyrical waves, wining us over.” Nicoleta Milea  (Caligraf, 2018)



                                                                              Credits: Bogdana Daradici



Scurtă biografie: Adriana Bulz (Ada Carol e doar pseudonimul) s-a născut pe 15 septembrie 1980. Este poet, traducător şi profesor de limba engleză. A făcut cercetare în domeniul receptării teatrale a dramaturgiei americane în România (cu o teză de doctorat despre Eugene O’Neill, susţinută în 2012). Este absolventă a Universitătii din Bucureşti, Facultatea de Limbi şi literaturi străine.

 *

Short bio: Adriana Bulz (Ada Carol is just a poetic nickname) was born on the 15th of September 1980. She is a poet, teacher and translator of English. Her research is in the field of drama reception of American Theater in Romania (she defended her PhD thesis on Eugene O’Neill in 2012). She is a graduate of the University of Bucharest, Faculty of Foreign Languages and Literatures.



                                                                               Credits: Bogdana Daradici

Publicaţii:

Duet (volum de poezii în colaborare cu Otilia Ţena). Ars Docendi, 2006.
Readings in Eugene O’Neill’s Drama (lecturi critice). Ars Docendi , 2012.
Declaraţie de Dependenţă (volum de poezii, debut individual). Ars Docendi, 2015.
Despre dragoste şi alte păsări (volum de poezii). Detectiv literar, 2017.

*

Publications:

Duet (volume of poems in collaboration with Otilia Tena). Ars Docendi, 2006.
Readings in Eugene O’Neill’s Drama (criticism). Ars Docendi , 2012.
Declaration of Dependence (volume of poems). Ars Docendi, 2015.
On Love and Other Birds (volume of poems). Detectiv literar, 2017.


Extrase din Carte


Iată cum

“Viaţa e un caleidoscop de recepţii bruiate.
Clienţi ai clipei, străini pe orice prag,
intrăm şi ieşim din noi înşine ca dintr-o gară de
provincie, printre pâlcuri de sălcii şi plopi.
Poate am fi fost cei mai buni dincolo,
cu alţii, dacă eram ceilalţi, la ce să mai visăm?
Avem numai prezentul de bulbi şi rizomi,
irigaţi cu sânge şi salivă, dar încă mai ştim
cum şi de ce să ne oprim din mers uneori.”

*

Ştire recentă (despre muza altuia)

Aliona iubeşte enorm ceramica albastră…Degetele ei nici măcar nu pot ridica de pe masă vreun vas dacă nu are imprimat drept pecete măcar un bob de albastru smălţuit. De aceea unii cred că şi sufletul îi e precum cerneala şi mai spun că uneori îl oferă drept adăpost păsărilor ce încă nu au învăţat cum să îşi strângă aripile. Alteori se observă cum gura îi rămâne întredeschisă, ca în dimineţile de singurătate, când învaţă să articuleze cuvântul EU. Alţii declară că sângele Alionei devine albastru întunecat la asfinţit, căci inima i se coboară ca o boltă joasă deasupra păcatului ce a ales-o să îi fie călimară.



Book excerpts


This is how

Life is a kaleidoscope of jammed reception.
Hosts of the moment, strangers of every abode,
We get in and out of ourselves as from a provincial
Railway station, amidst clumps of willows and poplars.
We could have been the best on the other side,
Along with the others, if we had been in their shoes, what else shall we dream of?
We only have the present of moles and rhizomes,
Irrigated by blood and saliva, yet we still know
How and what to stop for sometimes.

*

Recent News (about another’s muse)

Aliona loves blue ceramics enormously…She cannot even finger a cup from the shelf if there isn’t on it the merest shiny blue blob. Therefore some tend to believe that her soul is ink-like and they add that she sometimes opens it up for the birds that haven’t yet learnt how to fly. Other times, it was noticed that her mouth remains half-open, as in those solitary mornings, when she learns to spell out the word ME. Others declare that Aliona’s blood turns dark blue at sunset, since her heart descends as a low vault above the sin that has chosen her for an inkpot.


 Adela Catana - Galeria de imagini din carte/Book Illustrations by Adela Catana 


















marți, 24 aprilie 2018

Funny Poematics.../ Poematica Distractiva... (Ada Carol)


The jocular mood in Ada Carol’s poetic selection reveals a writer that is particularly mindful of her poems’ construction, a director of lyrical biography, bookish echoes, refined ironies and sensual imagery. In her poetic address, the author is looking for life beyond the dramatic figments that living is made of, in her verses the lovers are „meandering smilingly/ towards the cracks in all the walls”. She is adept at drawing in her reader through the unexpected endings that are always taking a toll and through the tenderness of peculiar associations. In her poems, Ada Carol militates for a natural love, in all its aspects composing a kaleidoscope that she merely sketches, but which is enough to weave out of verse her very own Ariadna’s thread. (Ştefan Ciobanu)





Aliona and Vladimir’s Funny Poematics


I.On Poe..matics

They were conversing about forbidden things,
such as suicide and incest,
but above all about „this word”
which „shouldn’t touch one’s lips glibly”,
as Vladimir used to whisper in Aliona’s ear,
while she kept swinging moons
on the flutebone of her sprained leg.
„It was given us by the gods and it must
be uttered mindfully in the evening, on an empty stomach,
so that, after the rooster chants, a tip of your finger
starts dripping sencein.”


II. Aliona’s Puzzle

When Vladimir has a longing for Aliona
she foresees him and faultlessly
lets herself be desired with all her might.
But sometimes in the close vicinity
there’s headaches
or endless chatter on....
Then Aliona discreetly takes Vladimir by the hand
and toghether they meander smilingly
towards the cracks in all the walls.
Behind them,
the room full of characters buzzes
like a nerod.


III. Sleep tight

Aliona powders her breasts with flour,
lays them between palms until they turn golden,
hangs around her neck a collar of river stones
and laughs like a spring, looking
in the mirror at Vladimir,
after which she bends to take the ring
out of her sole. Only then he
pulls the sheets above them,
while underneath she switches off the lights
one by one lowering
her lidesye.


From the volume On Love and Other Birds (Detectiv literar, 2017)

***

Ludicul din grupajul Adei Carol ne dezvăluie o scriitoare foarte atentă la construcția poemelor, o regizoare a unei lirici bogate în biografism, trimiteri livrești, ironii fine și imagini senzuale. Autoarea abordează o poezie care se află în căutarea viului dinspatele fărâmelor dramatice care compun viața, o poezie cu ajutorul căreia ‘’iubiții se preling zâmbind / către fisurile din toţi pereţii’’. Știe să își atragă cititorul prin finalurile neașteptate, niciodată gratuite, și tandrețea asociațiilor insolite.Ada Carol militează în poeziile sale pentru firescul iubirii, cu toate fațetele care decurg kaleidoscopic, pe care îl schițează sumar, suficient cât să ofere prin versuri firul propriu al Ariadnei. (Ștefan Ciobanu).





Poematica distractivă cu Aliona şi Vladimir



I.Despre poe…matică

Conversau despre lucruri interzise,
cum ar fi sinuciderea şi incestul,
dar mai ales despre “acest cuvânt”
cu care „nu te dai pe buze”,
după cum îi şoptea Vladimir Alionei,
pe când ea îşi legăna lunile
pe fluierul piciorului luxat.
“El ne-a fost lăsat de zei şi trebuie
rostit cu luare-aminte, seara pe nemâncate,
pentru ca, după cântatul cocoşilor să înceapă
să îţi picure dintr-un vârf de deget
minars.”


II.Problema Alionei

Când Vladimir o doreşte pe Aliona,
ea îl presimte şi fără greş
se lasă dorită cât o ţin puterile.
Dar uneori în imediata apropiere
se suferă de dureri de cap
sau se discută la nesfârşit despre…
Atunci Aliona îl ia discret pe Vladimir de mână
şi împreună se preling zâmbind
către fisurile din toţi pereţii.
În urma lor,
camera plină de personaje zbârnâie
ca un dabnor.


III. Somn uşor

Aliona îşi pudrează sânii cu făină,
îi pune între palme până se auresc,
îşi agaţă la gât o salbă din pietre de râu
şi râde ca un izbuc, uitându-se
prin oglindă la Vladimir,
după care se apleacă să îşi scoată cercelul
din talpă. Abia atunci el
trage cearceaful deasupra,
iar ea dedesubt stinge luminile
una câte una coborând
leoapelep.



Din volumul Despre dragoste şi alte păsări (Detectiv literar, 2017)

marți, 10 aprilie 2018

Ion Pop


Îmbrăţişări


Uneori e periculos să îmbrăţişezi pe cineva
pe care-l iubeşti aproape uitând de tine, -
te poţi trezi, fără nicio vină,
cu sânge curgând pe mâni.

Se poate, însă, şi 
ca rana celui drag 
să fie un bandaj 
pentru propria vatămătură.


Şi se mai poate întâmpla
ca, suprapuse-n îmbrăţişare,
cele două răni speriate
să se apere una pe cealaltă
cu dublul scut, neînfricatul,
al crustei dintre ele.




Preluare din Revista Apostrof (3/2018)



*


Hugging


It is sometimes dangerous to be hugging someone
whom one loves close to personal oblivion, -
you can find yourself, blamelessly,
with blood running on your hands.

There is a second possibility, still,
that the wound of the loved one
be a bandage
for your own sore spot.

Another possibility, yet,
is that, overlapped in embrace,
the two scared wounds
may defend each other
with the double shield, unyielding,
of their dividing crust.




Taken from Apostrof  Magazine (3/2018)

luni, 19 martie 2018

Emerson


Self-Reliance 

(1841, Excerpt)




    "There will be an agreement in whatever variety of actions, so they be each honest and natural in their hour. For of one will, the actions will be harmonious, however unlike they seem. These varieties are lost sight of at a little distance, at a little height of thought. One tendency unites them all. The voyage of the best ship is a zigzag line of a hundred tacks. See the line from a sufficient distance, and it straightens itself to the average tendency. Your genuine action will explain itself, and will explain your other genuine actions. Your conformity explains nothing. Act singly, and what you have already done singly will justify you now. Greatness appeals to the future. If I can be firm enough to-day to do right, and scorn eyes, I must have done so much right before as to defend me now. Be it how it will, do right now. Always scorn appearances, and you always may. The force of character is cumulative. All the foregone days of virtue work their health into this. What makes the majesty of the heroes of the senate and the field, which so fills the imagination? The consciousness of a train of great days and victories behind. They shed an united light on the advancing actor. He is attended as by a visible escort of angels. [...] Honor is venerable to us because it is no ephemeris. It is always ancient virtue. We worship it to-day because it is not of to-day. We love it and pay it homage, because it is not a trap for our love and homage, but is self-dependent, self-derived, and therefore of an old immaculate pedigree, even if shown in a young person.

I hope in these days we have heard the last of conformity and consistency. Let the words be gazetted and ridiculous henceforward. Instead of the gong for dinner, let us hear a whistle from the Spartan fife. Let us never bow and apologize more. A great man is coming to eat at my house. I do not wish to please him; I wish that he should wish to please me. I will stand here for humanity, and though I would make it kind, I would make it true. Let us affront and reprimand the smooth mediocrity and squalid contentment of the times, and hurl in the face of custom, and trade, and office, the fact which is the upshot of all history, that there is a great responsible Thinker and Actor working wherever a man works; that a true man belongs to no other time or place, but is the centre of things. Where he is, there is nature. He measures you, and all men, and all events. Ordinarily, every body in society reminds us of somewhat else, or of some other person. Character, reality, reminds you of nothing else; it takes place of the whole creation. The man must be so much, that he must make all circumstances indifferent. Every true man is a cause, a country, and an age (emphasis mine); requires infinite spaces and numbers and time fully to accomplish his design; — and posterity seem to follow his steps as a train of clients. A man Caesar is born, and for ages after we have a Roman Empire. Christ is born, and millions of minds so grow and cleave to his genius, that he is confounded with virtue and the possible of man. An institution is the lengthened shadow of one man; as, Monachism, of the Hermit Antony; the Reformation, of Luther; Quakerism, of Fox; Methodism, of Wesley; Abolition, of Clarkson. Scipio, Milton called "the height of Rome"; and all history resolves itself very easily into the biography of a few stout and earnest persons.

Let a man then know his worth, and keep things under his feet. Let him not peep or steal, or skulk up and down with the air of a charity-boy, a bastard, or an interloper, in the world which exists for him. But the man in the street, finding no worth in himself which corresponds to the force which built a tower or sculptured a marble god, feels poor when he looks on these. To him a palace, a statue, or a costly book have an alien and forbidding air, and seem to say like that, 'Who are you, Sir?' Yet they all are his, suitors for his notice, petitioners to his faculties that they will come out and take possession. The picture waits for my verdict: it is not to command me, but I am to settle its claims to praise. That popular fable of the sot who was picked up dead drunk in the street, carried to the duke's house, washed and dressed and laid in the duke's bed, and, on his waking, treated with all obsequious ceremony like the duke, and assured that he had been insane, owes its popularity to the fact, that it symbolizes so well the state of man, who is in the world a sort of sot, but now and then wakes up, exercises his reason, and finds himself a true prince."



A te baza pe tine însuţi 

(1841, Fragment)



Va exista un acord într-o varietate de acţiuni, astfel încât ele să fie oneste şi naturale la timpul lor. Dacă provin dintr-o singură voinţă, acţiunile vor fi în armonie, oricât de diferite ar părea. Dacă ne îndepărtăm puţin, gândind un pic asupra lor, nu mai percepem diferenţele. O tendinţă unică le conjugă. Cursa celui mai performant vapor este o linie în zig-zag. Văzută de la o anumită distanţă, ea urmează o cale mediană a tendinţei de mişcare. Adevărata ta acţiune se va explica singură, şi îţi va explica celelalte acţiuni autentice. Conformismul tău nu explică nimic. Acţionează individual, şi ceea ce ai făcut tu însuţi te va justifica acum. Măreţia se raportează la viitor. Dacă am tăria suficientă de a fi ferm astăzi pentru a face binele, sfidând privirile piezişe, probabil că şi în trecut am făcut binele care acum îmi ţine pavăza.
Fie cum o fi, fă binele acum. Întotdeauna sfidează aparenţele, pentru ca mereu să o poţi face. Forţa caracterului este acumulativă. Întregul şir al zilelor virtuoase hrănesc prezentul sănătos. Ce anume dă maiestate eroilor senatului şi militarilor, ce ne înflăcărează imaginaţia? Conştiinţa de a fi avut parte de zile măreţe şi de victorii în trecut. Acestea aruncă o lumină convergentă asupra actorului care înaintează. El pare însoţit de o escortă de îngeri. […] Noi venerăm onoarea fiindcă nu este trecătoare. Este de-a pururi o virtute antică. Ne închinăm ei astăzi fiindcă nu aparţine prezentului.  O adorăm şi o omagiem fiindcă nu încearcă să ne capteze dragostea şi onorul, ci se bazează pe sine, provine din sine, şi de aceea are un pedigree imaculat, chiar dacă apare la o persoană tânără.
Sper ca acestea să fi fost ultimele zile ale conformismului şi consistenţei. Să se publice la gazetă şi să fie ridiculizate aceste cuvinte. În loc de chemare la masă, să auzim fluierul atacului Spartan. Să nu ne mai ploconim şi să ne scuzăm. Vine un mare om să ia masa la mine. Eu nu ţin să îl mulţumesc; îmi doresc ca el să vrea să mă mulţumească. Eu voi fi reprezentantul omenirii, şi deşi voi fi cumsecade, voi fi şi adevărat. Să înfruntăm pe faţă şi să apostrofăm mediocritatea vicleană şi mulţumirea placidă a timpului, şi să aruncăm în faţa obiceiului, a negoţului şi a oficiului, faptul evidenţiat de întreaga istorie, cum că există un mare Gânditor şi Actor responsabil oriunde lucrează un om; că un om adevărat nu aparţine unui alt timp şi loc, ci se află în centrul lucrurilor. La un loc cu el, se află şi natura. El îţi va afla măsura, a ta şi a tuturor oamenilor, şi a tuturor faptelor. În mod obişnuit, orice lucru din societate ne aminteşte de altceva sau de altcineva. Personalitatea, realitatea nu evocă nimic altceva; ea se substituie întregului creaţiei. Omul trebuie să fie atât cât să facă împrejurările să îi devină indiferente. 
Fiecare om adevărat reprezintă o cauză, o ţară şi o epocă (sublinierea mea); îi sunt necesare spaţii infinite şi numere şi timp pentru a-şi îndeplini scopul; - iar posteritatea pare a-i călca pe urme ca un şir de clienţi. Un om s-a născut Cezar şi secole după aceea am avut un Imperiu Roman. Cristos s-a născut, şi milioane de minţi cresc şi se alătură geniului său, astfel încât el se confundă cu virtutea şi posibilul din om. O instituţie este prelungirea umbrei unui om; precum Monahismul l-a avut pe Pustnicul Antonie; Reforma, pe Luther; Quakerii, pe Fox, Methodiştii, pe Wesley; Aboliţionismul, pe Clarkson. Pe Scipio, Milton l-a numit “culmea civilizaţiei romane”; şi toată istoria e sintetizată cu uşurinţă în biografia câtorva persoane ferme şi cinstite.
Omul trebuie să îşi cunoască valoarea, şi să îşi păstreze cumpătul. Să nu se furişeze sau să se strecoare cu aerul unui milog, bastard sau interlop, într-o lume care există pentru el. Dar omul de pe stradă, care nu găseşte în sinea lui valoarea care să corespundă forţei care a construit un turn sau a sculptat un zeu în marmură, se simte sărac privind la acestea. Pentru el un palat, o statuie, o carte scumpă au un aspect străin şi interzis şi i se pare că i se adresează cu “Cine eşti tu, Domnule?” Totuşi, ele îi aparţin cu toatele, se întrec să îi capteze atenţia, asaltându-i facultăţile pentru a fi luate în stăpânire. Imaginea aşteaptă verdictul meu: nu ea îmi comandă mie, ci eu sunt menit să îi stabilesc dreptul la laudă. Povestea cunoscută cu prostănacul care a fost cules mort de beat de pe străzi, cărat în casa unui duce, spălat şi îmbrăcat şi pus în patul ducelui şi care, la trezire, a fost tratat cu toată atenţia ceremonioasă datorată unui duce, şi convins că a fost nebun, îşi datorează popularitatea faptului că simbolizează atât de bine starea omului, care în lume este un fel de prostănac, dar din când în când se trezeşte, îşi exercită raţiunea şi se descoperă pe sine ca fiind un adevărat prinţ.

sâmbătă, 10 februarie 2018

Nazmi Agil (Turcia)



URNĂ GRECEASCĂ

Era un anotimp cristalin. Stăteam pe balcon
şi priveam întinderea îngheţată.
“De dragul tău am făcut-o,” îţi ziceam, “aşa o să fie
veşnic. La început de martie, tocmai când
bobocii sunt aproape plezniţi pe ramuri,
apele vor să curgă sălbatic prin vene, iar
cuvântul nu a fost încă pronunţat,
Lazăr are să învie curând.
Eşti pe un prag de miracol acum –
nu te mişca. Toate aceste posibilităţi nesfârşite.
Primeşte e cadoul meu pentru aniversarea noastră.”
Atunci am recunoscut cârtiţa
care îmi bântuia poemele, spărgând rândurile,
surpând rimele, săpând vizuini
în stricta mea disciplină artististică:
Am văzut, sub fereastră, cum încercai
să încălzeşti o violetă cu răsuflarea ta.

*


GRECIAN URN

It was a crystal time. We stood on the balcony
and looked at everything that was frozen.
“I’ve done it for you,” I said, “so shall it always
remain. In early March, just when
the buds are about to burst upon boughs,
water to flow wild along the veins, and
the word has not been pronounced yet,
Lazarus will soon come alive.
You are at the threshold of a miracle now—
do not move. All this endless possibility.
Take is my present to you on our anniversary.”
Then I recognized the mole
that haunted my poems, breaking the lines,
pulling down the rhymes, digging holes
in the strict discipline of my art:

I saw, under the window,
you were trying to warm a violet with your breath.     


***


PICTURĂ

Stăteai chiar acolo,
cu braţul pe poarta grădinii
o ţineai întredeschisă,
cu un picior afară, ezitând
să ieşi sau să rămâi.

Însă tăcerea ridica un gard
de netrecut între noi. Astfel încât
auzeam clar frunzele strivite
sub tălpile tale
şi rădăcini frângându-se
în vreme ce eu cu
ochii aţintiţi în jos mă roteam în jurul unui lăstar,
lovindu-l iar şi iar cu vârful
piciorului. 

Sursa: Dosarul de divorţ



*



PICTURE

Just there you stood,
your arm on the garden gate
which you kept ajar,
one foot outside, hesitating
whether to go out or stay in.
But silence was an insurmountable
fence between us. Hence,
I could easily hear the crumbling
under your feet
and the breaking of the roots
of a free sprout as I with
eyes cast down turned around it,
kicking and kicking with the tip

of my foot.

Source: Boşanma Dosyası (The Divorce File)


*** 

ECHILIBRUL

Băiatul care îngroapă la loc,
fără să îl vadă tatăl său,
puii de sobol dezgropaţi de plug,
cunoaşte oare ceva înălţător
despre acel teribil echilibru?
De-a lungul liniei săpate de tractor,
el umblă precum “Moise cu Tăbliile prin
Marea Roşie.” Priveşte în jos,
încetineşte pasul dar e hotărât. Se apleacă
ca să atingă pielea umedă a unei râme
din când în când, priveşte îngândurat
culoarea întunecoasă a humusului, îşi aşează
rotunjimea pietrei în palmă.
Însărcinării atribuite lui
îi dă prea puţină atenţie: să smulgă
iarba grasă dintre bulgării desţeleniţi,
să îi care la capătul cel mai apropiat
al ogorului şi să îi stivuiască.

Sursa: Ce m-a transfigurat


*


THE BALANCE

The boy who buries back,
secretly from his father,
the baby-rats unearthed by the plough,
does he know something, high,
about that terrific balance?
Along the line dug behind the tractor,
he walks like “Moses with the Tablets in
the Red Sea.” He is looking down,
slow but determinate steps. He bends
and touches the wet skin of an earthworm
from time to time, looks pensively
at the dark color of humus, places
the roundness of a stone in his palm.
As for the task he is assigned,
he is doing it the least: pulling out
the couch-grass from the loosened
clods, carrying them to the near
end of the field to make a heap.


Source: Beni Böyle Değiştiren (What Has Transfigured Me)