marți, 24 aprilie 2018

Funny Poematics.../ Poematica Distractiva... (Ada Carol)


The jocular mood in Ada Carol’s poetic selection reveals a writer that is particularly mindful of her poems’ construction, a director of lyrical biography, bookish echoes, refined ironies and sensual imagery. In her poetic address, the author is looking for life beyond the dramatic figments that living is made of, in her verses the lovers are „meandering smilingly/ towards the cracks in all the walls”. She is adept at drawing in her reader through the unexpected endings that are always taking a toll and through the tenderness of peculiar associations. In her poems, Ada Carol militates for a natural love, in all its aspects composing a kaleidoscope that she merely sketches, but which is enough to weave out of verse her very own Ariadna’s thread. (Ştefan Ciobanu)





Aliona and Vladimir’s Funny Poematics


I.On Poe..matics

They were conversing about forbidden things,
such as suicide and incest,
but above all about „this word”
which „shouldn’t touch one’s lips glibly”,
as Vladimir used to whisper in Aliona’s ear,
while she kept swinging moons
on the flutebone of her sprained leg.
„It was given us by the gods and it must
be uttered mindfully in the evening, on an empty stomach,
so that, after the rooster chants, a tip of your finger
starts dripping sencein.”


II. Aliona’s Puzzle

When Vladimir has a longing for Aliona
she foresees him and faultlessly
lets herself be desired with all her might.
But sometimes in the close vicinity
there’s headaches
or endless chatter on....
Then Aliona discreetly takes Vladimir by the hand
and toghether they meander smilingly
towards the cracks in all the walls.
Behind them,
the room full of characters buzzes
like a nerod.


III. Sleep tight

Aliona powders her breasts with flour,
lays them between palms until they turn golden,
hangs around her neck a collar of river stones
and laughs like a spring, looking
in the mirror at Vladimir,
after which she bends to take the ring
out of her sole. Only then he
pulls the sheets above them,
while underneath she switches off the lights
one by one lowering
her lidesye.


From the volume On Love and Other Birds (Detectiv literar, 2017)

***

Ludicul din grupajul Adei Carol ne dezvăluie o scriitoare foarte atentă la construcția poemelor, o regizoare a unei lirici bogate în biografism, trimiteri livrești, ironii fine și imagini senzuale. Autoarea abordează o poezie care se află în căutarea viului dinspatele fărâmelor dramatice care compun viața, o poezie cu ajutorul căreia ‘’iubiții se preling zâmbind / către fisurile din toţi pereţii’’. Știe să își atragă cititorul prin finalurile neașteptate, niciodată gratuite, și tandrețea asociațiilor insolite.Ada Carol militează în poeziile sale pentru firescul iubirii, cu toate fațetele care decurg kaleidoscopic, pe care îl schițează sumar, suficient cât să ofere prin versuri firul propriu al Ariadnei. (Ștefan Ciobanu).





Poematica distractivă cu Aliona şi Vladimir



I.Despre poe…matică

Conversau despre lucruri interzise,
cum ar fi sinuciderea şi incestul,
dar mai ales despre “acest cuvânt”
cu care „nu te dai pe buze”,
după cum îi şoptea Vladimir Alionei,
pe când ea îşi legăna lunile
pe fluierul piciorului luxat.
“El ne-a fost lăsat de zei şi trebuie
rostit cu luare-aminte, seara pe nemâncate,
pentru ca, după cântatul cocoşilor să înceapă
să îţi picure dintr-un vârf de deget
minars.”


II.Problema Alionei

Când Vladimir o doreşte pe Aliona,
ea îl presimte şi fără greş
se lasă dorită cât o ţin puterile.
Dar uneori în imediata apropiere
se suferă de dureri de cap
sau se discută la nesfârşit despre…
Atunci Aliona îl ia discret pe Vladimir de mână
şi împreună se preling zâmbind
către fisurile din toţi pereţii.
În urma lor,
camera plină de personaje zbârnâie
ca un dabnor.


III. Somn uşor

Aliona îşi pudrează sânii cu făină,
îi pune între palme până se auresc,
îşi agaţă la gât o salbă din pietre de râu
şi râde ca un izbuc, uitându-se
prin oglindă la Vladimir,
după care se apleacă să îşi scoată cercelul
din talpă. Abia atunci el
trage cearceaful deasupra,
iar ea dedesubt stinge luminile
una câte una coborând
leoapelep.



Din volumul Despre dragoste şi alte păsări (Detectiv literar, 2017)

marți, 10 aprilie 2018

Ion Pop


Îmbrăţişări


Uneori e periculos să îmbrăţişezi pe cineva
pe care-l iubeşti aproape uitând de tine, -
te poţi trezi, fără nicio vină,
cu sânge curgând pe mâni.

Se poate, însă, şi 
ca rana celui drag 
să fie un bandaj 
pentru propria vatămătură.


Şi se mai poate întâmpla
ca, suprapuse-n îmbrăţişare,
cele două răni speriate
să se apere una pe cealaltă
cu dublul scut, neînfricatul,
al crustei dintre ele.




Preluare din Revista Apostrof (3/2018)



*


Hugging


It is sometimes dangerous to be hugging someone
whom one loves close to personal oblivion, -
you can find yourself, blamelessly,
with blood running on your hands.

There is a second possibility, still,
that the wound of the loved one
be a bandage
for your own sore spot.

Another possibility, yet,
is that, overlapped in embrace,
the two scared wounds
may defend each other
with the double shield, unyielding,
of their dividing crust.




Taken from Apostrof  Magazine (3/2018)

luni, 19 martie 2018

Emerson


Self-Reliance 

(1841, Excerpt)




    "There will be an agreement in whatever variety of actions, so they be each honest and natural in their hour. For of one will, the actions will be harmonious, however unlike they seem. These varieties are lost sight of at a little distance, at a little height of thought. One tendency unites them all. The voyage of the best ship is a zigzag line of a hundred tacks. See the line from a sufficient distance, and it straightens itself to the average tendency. Your genuine action will explain itself, and will explain your other genuine actions. Your conformity explains nothing. Act singly, and what you have already done singly will justify you now. Greatness appeals to the future. If I can be firm enough to-day to do right, and scorn eyes, I must have done so much right before as to defend me now. Be it how it will, do right now. Always scorn appearances, and you always may. The force of character is cumulative. All the foregone days of virtue work their health into this. What makes the majesty of the heroes of the senate and the field, which so fills the imagination? The consciousness of a train of great days and victories behind. They shed an united light on the advancing actor. He is attended as by a visible escort of angels. [...] Honor is venerable to us because it is no ephemeris. It is always ancient virtue. We worship it to-day because it is not of to-day. We love it and pay it homage, because it is not a trap for our love and homage, but is self-dependent, self-derived, and therefore of an old immaculate pedigree, even if shown in a young person.

I hope in these days we have heard the last of conformity and consistency. Let the words be gazetted and ridiculous henceforward. Instead of the gong for dinner, let us hear a whistle from the Spartan fife. Let us never bow and apologize more. A great man is coming to eat at my house. I do not wish to please him; I wish that he should wish to please me. I will stand here for humanity, and though I would make it kind, I would make it true. Let us affront and reprimand the smooth mediocrity and squalid contentment of the times, and hurl in the face of custom, and trade, and office, the fact which is the upshot of all history, that there is a great responsible Thinker and Actor working wherever a man works; that a true man belongs to no other time or place, but is the centre of things. Where he is, there is nature. He measures you, and all men, and all events. Ordinarily, every body in society reminds us of somewhat else, or of some other person. Character, reality, reminds you of nothing else; it takes place of the whole creation. The man must be so much, that he must make all circumstances indifferent. Every true man is a cause, a country, and an age (emphasis mine); requires infinite spaces and numbers and time fully to accomplish his design; — and posterity seem to follow his steps as a train of clients. A man Caesar is born, and for ages after we have a Roman Empire. Christ is born, and millions of minds so grow and cleave to his genius, that he is confounded with virtue and the possible of man. An institution is the lengthened shadow of one man; as, Monachism, of the Hermit Antony; the Reformation, of Luther; Quakerism, of Fox; Methodism, of Wesley; Abolition, of Clarkson. Scipio, Milton called "the height of Rome"; and all history resolves itself very easily into the biography of a few stout and earnest persons.

Let a man then know his worth, and keep things under his feet. Let him not peep or steal, or skulk up and down with the air of a charity-boy, a bastard, or an interloper, in the world which exists for him. But the man in the street, finding no worth in himself which corresponds to the force which built a tower or sculptured a marble god, feels poor when he looks on these. To him a palace, a statue, or a costly book have an alien and forbidding air, and seem to say like that, 'Who are you, Sir?' Yet they all are his, suitors for his notice, petitioners to his faculties that they will come out and take possession. The picture waits for my verdict: it is not to command me, but I am to settle its claims to praise. That popular fable of the sot who was picked up dead drunk in the street, carried to the duke's house, washed and dressed and laid in the duke's bed, and, on his waking, treated with all obsequious ceremony like the duke, and assured that he had been insane, owes its popularity to the fact, that it symbolizes so well the state of man, who is in the world a sort of sot, but now and then wakes up, exercises his reason, and finds himself a true prince."



A te baza pe tine însuţi 

(1841, Fragment)



Va exista un acord într-o varietate de acţiuni, astfel încât ele să fie oneste şi naturale la timpul lor. Dacă provin dintr-o singură voinţă, acţiunile vor fi în armonie, oricât de diferite ar părea. Dacă ne îndepărtăm puţin, gândind un pic asupra lor, nu mai percepem diferenţele. O tendinţă unică le conjugă. Cursa celui mai performant vapor este o linie în zig-zag. Văzută de la o anumită distanţă, ea urmează o cale mediană a tendinţei de mişcare. Adevărata ta acţiune se va explica singură, şi îţi va explica celelalte acţiuni autentice. Conformismul tău nu explică nimic. Acţionează individual, şi ceea ce ai făcut tu însuţi te va justifica acum. Măreţia se raportează la viitor. Dacă am tăria suficientă de a fi ferm astăzi pentru a face binele, sfidând privirile piezişe, probabil că şi în trecut am făcut binele care acum îmi ţine pavăza.
Fie cum o fi, fă binele acum. Întotdeauna sfidează aparenţele, pentru ca mereu să o poţi face. Forţa caracterului este acumulativă. Întregul şir al zilelor virtuoase hrănesc prezentul sănătos. Ce anume dă maiestate eroilor senatului şi militarilor, ce ne înflăcărează imaginaţia? Conştiinţa de a fi avut parte de zile măreţe şi de victorii în trecut. Acestea aruncă o lumină convergentă asupra actorului care înaintează. El pare însoţit de o escortă de îngeri. […] Noi venerăm onoarea fiindcă nu este trecătoare. Este de-a pururi o virtute antică. Ne închinăm ei astăzi fiindcă nu aparţine prezentului.  O adorăm şi o omagiem fiindcă nu încearcă să ne capteze dragostea şi onorul, ci se bazează pe sine, provine din sine, şi de aceea are un pedigree imaculat, chiar dacă apare la o persoană tânără.
Sper ca acestea să fi fost ultimele zile ale conformismului şi consistenţei. Să se publice la gazetă şi să fie ridiculizate aceste cuvinte. În loc de chemare la masă, să auzim fluierul atacului Spartan. Să nu ne mai ploconim şi să ne scuzăm. Vine un mare om să ia masa la mine. Eu nu ţin să îl mulţumesc; îmi doresc ca el să vrea să mă mulţumească. Eu voi fi reprezentantul omenirii, şi deşi voi fi cumsecade, voi fi şi adevărat. Să înfruntăm pe faţă şi să apostrofăm mediocritatea vicleană şi mulţumirea placidă a timpului, şi să aruncăm în faţa obiceiului, a negoţului şi a oficiului, faptul evidenţiat de întreaga istorie, cum că există un mare Gânditor şi Actor responsabil oriunde lucrează un om; că un om adevărat nu aparţine unui alt timp şi loc, ci se află în centrul lucrurilor. La un loc cu el, se află şi natura. El îţi va afla măsura, a ta şi a tuturor oamenilor, şi a tuturor faptelor. În mod obişnuit, orice lucru din societate ne aminteşte de altceva sau de altcineva. Personalitatea, realitatea nu evocă nimic altceva; ea se substituie întregului creaţiei. Omul trebuie să fie atât cât să facă împrejurările să îi devină indiferente. 
Fiecare om adevărat reprezintă o cauză, o ţară şi o epocă (sublinierea mea); îi sunt necesare spaţii infinite şi numere şi timp pentru a-şi îndeplini scopul; - iar posteritatea pare a-i călca pe urme ca un şir de clienţi. Un om s-a născut Cezar şi secole după aceea am avut un Imperiu Roman. Cristos s-a născut, şi milioane de minţi cresc şi se alătură geniului său, astfel încât el se confundă cu virtutea şi posibilul din om. O instituţie este prelungirea umbrei unui om; precum Monahismul l-a avut pe Pustnicul Antonie; Reforma, pe Luther; Quakerii, pe Fox, Methodiştii, pe Wesley; Aboliţionismul, pe Clarkson. Pe Scipio, Milton l-a numit “culmea civilizaţiei romane”; şi toată istoria e sintetizată cu uşurinţă în biografia câtorva persoane ferme şi cinstite.
Omul trebuie să îşi cunoască valoarea, şi să îşi păstreze cumpătul. Să nu se furişeze sau să se strecoare cu aerul unui milog, bastard sau interlop, într-o lume care există pentru el. Dar omul de pe stradă, care nu găseşte în sinea lui valoarea care să corespundă forţei care a construit un turn sau a sculptat un zeu în marmură, se simte sărac privind la acestea. Pentru el un palat, o statuie, o carte scumpă au un aspect străin şi interzis şi i se pare că i se adresează cu “Cine eşti tu, Domnule?” Totuşi, ele îi aparţin cu toatele, se întrec să îi capteze atenţia, asaltându-i facultăţile pentru a fi luate în stăpânire. Imaginea aşteaptă verdictul meu: nu ea îmi comandă mie, ci eu sunt menit să îi stabilesc dreptul la laudă. Povestea cunoscută cu prostănacul care a fost cules mort de beat de pe străzi, cărat în casa unui duce, spălat şi îmbrăcat şi pus în patul ducelui şi care, la trezire, a fost tratat cu toată atenţia ceremonioasă datorată unui duce, şi convins că a fost nebun, îşi datorează popularitatea faptului că simbolizează atât de bine starea omului, care în lume este un fel de prostănac, dar din când în când se trezeşte, îşi exercită raţiunea şi se descoperă pe sine ca fiind un adevărat prinţ.

sâmbătă, 10 februarie 2018

Nazmi Agil (Turcia)



URNĂ GRECEASCĂ

Era un anotimp cristalin. Stăteam pe balcon
şi priveam întinderea îngheţată.
“De dragul tău am făcut-o,” îţi ziceam, “aşa o să fie
veşnic. La început de martie, tocmai când
bobocii sunt aproape plezniţi pe ramuri,
apele vor să curgă sălbatic prin vene, iar
cuvântul nu a fost încă pronunţat,
Lazăr are să învie curând.
Eşti pe un prag de miracol acum –
nu te mişca. Toate aceste posibilităţi nesfârşite.
Primeşte e cadoul meu pentru aniversarea noastră.”
Atunci am recunoscut cârtiţa
care îmi bântuia poemele, spărgând rândurile,
surpând rimele, săpând vizuini
în stricta mea disciplină artististică:
Am văzut, sub fereastră, cum încercai
să încălzeşti o violetă cu răsuflarea ta.

*


GRECIAN URN

It was a crystal time. We stood on the balcony
and looked at everything that was frozen.
“I’ve done it for you,” I said, “so shall it always
remain. In early March, just when
the buds are about to burst upon boughs,
water to flow wild along the veins, and
the word has not been pronounced yet,
Lazarus will soon come alive.
You are at the threshold of a miracle now—
do not move. All this endless possibility.
Take is my present to you on our anniversary.”
Then I recognized the mole
that haunted my poems, breaking the lines,
pulling down the rhymes, digging holes
in the strict discipline of my art:

I saw, under the window,
you were trying to warm a violet with your breath.     


***


PICTURĂ

Stăteai chiar acolo,
cu braţul pe poarta grădinii
o ţineai întredeschisă,
cu un picior afară, ezitând
să ieşi sau să rămâi.

Însă tăcerea ridica un gard
de netrecut între noi. Astfel încât
auzeam clar frunzele strivite
sub tălpile tale
şi rădăcini frângându-se
în vreme ce eu cu
ochii aţintiţi în jos mă roteam în jurul unui lăstar,
lovindu-l iar şi iar cu vârful
piciorului. 

Sursa: Dosarul de divorţ



*



PICTURE

Just there you stood,
your arm on the garden gate
which you kept ajar,
one foot outside, hesitating
whether to go out or stay in.
But silence was an insurmountable
fence between us. Hence,
I could easily hear the crumbling
under your feet
and the breaking of the roots
of a free sprout as I with
eyes cast down turned around it,
kicking and kicking with the tip

of my foot.

Source: Boşanma Dosyası (The Divorce File)


*** 

ECHILIBRUL

Băiatul care îngroapă la loc,
fără să îl vadă tatăl său,
puii de sobol dezgropaţi de plug,
cunoaşte oare ceva înălţător
despre acel teribil echilibru?
De-a lungul liniei săpate de tractor,
el umblă precum “Moise cu Tăbliile prin
Marea Roşie.” Priveşte în jos,
încetineşte pasul dar e hotărât. Se apleacă
ca să atingă pielea umedă a unei râme
din când în când, priveşte îngândurat
culoarea întunecoasă a humusului, îşi aşează
rotunjimea pietrei în palmă.
Însărcinării atribuite lui
îi dă prea puţină atenţie: să smulgă
iarba grasă dintre bulgării desţeleniţi,
să îi care la capătul cel mai apropiat
al ogorului şi să îi stivuiască.

Sursa: Ce m-a transfigurat


*


THE BALANCE

The boy who buries back,
secretly from his father,
the baby-rats unearthed by the plough,
does he know something, high,
about that terrific balance?
Along the line dug behind the tractor,
he walks like “Moses with the Tablets in
the Red Sea.” He is looking down,
slow but determinate steps. He bends
and touches the wet skin of an earthworm
from time to time, looks pensively
at the dark color of humus, places
the roundness of a stone in his palm.
As for the task he is assigned,
he is doing it the least: pulling out
the couch-grass from the loosened
clods, carrying them to the near
end of the field to make a heap.


Source: Beni Böyle Değiştiren (What Has Transfigured Me)  




vineri, 26 ianuarie 2018

a.g.secară - verse selection




Din ciclul "Întâlniri cu Yunus Emre"

X.

Se-ntoarce, dar, Yunus din drum,
În lumea-i pământească,
Se roagă-n vis, văzând-o-n fum,

Cerând să-l ocrotească.

Eva, prima femeie, singura noastră iubire,
Cu miile sale de braţe, de chipuri, femeia din vis,
din singurul vis, care este al realităţii, şi el,
fără trecut, prezent, viitor

Yunus Emre, ce să facem cu aceste cuvinte
de pământ, de ape, de foc, de aer, cum să iubim
frumuseţea cu ele
doar cerând să ne apere de noi înşine?

tu ziceai:
Să ne cunoaştem, hai, veniţi,
În bună pace să trudim,
Şi să iubim, să fim iubiţi,
Că lumea n-o s-o moştenim.

şi mai ziceai:
Tâlcul vorbei lui Yunus
Cată-l, dar, cu-nţelepciune
Şi afla-vei, biet supus,
Lumea că-i deşertăciune.

 *
silabisind astă deşertăciune
ca pe-o rodie împărţind-o stelelor
Yunus Emre, ca-n vis rugându-ne
la tine, între umbra frumuseţii, frumuseţe
şi ecoul ei, ne strângem
în jurul unui foc de caravanserai,
ne descoperim cât suntem de singuri,
murmurăm Numele, ridicăm privirile

şi suntem bogaţi: avem Aşteptarea
ca pe-o frumuseţe nedescoperită

venind pe braţele ridicate
ale unui copil al vântului
alergând, alergând
de-a frumuseţea apusului
până la cea a răsăritului

 să ne rugăm!

 şi noaptea va avea gustul rodiei!


(27 şi 28 septembrie 2017)* 

Versetele scrise cu italice sunt din versurile lui Yunus Emre, „Poeme Iubirii”, Kriterion, Bucureşti, 1991, în traducerea lui Enver Mahmut, Nedret Mahmut şi Liliana Botez (n.a.)

Versuri din volumul "Poarta turcească" de a.g. secară-halibey (Editura Detectiv literar, Bucuresti, 2017)

***



From the cycle "Meetings with Yunus Emre"

X.

Therefore, Yunus does retrace his steps
To the worldly land,
Prays in his dream, among the fumes,
Asking for its protection.

Eve, the first woman, our only love,
with her thousand arms, faces, the female in our dreams,
in an only dream, reality’s, with no
past, present, future

Yunus Emre, what shall we do with these words
of earth, of water, of fire, of air, how shall we love
their insidious beauty
by asking that they defend us from ourselves?

you used to say:
Come, come, let us meet,
Let us toil in peace,
Let us love, be loved,
For we shall not the world inherit.

And you would add:
Look for the meaning
In Yunus’ speech, but do it wiser
And thou shall find, meek subject,
The world is but an empty oyster.

*
spelling out this vanity as if it were
a pomegranate being handed out to the stars
Yunus Emre, as in a dream we raise our prayer
towards you, in between beauty’s shadow, beauty
and its echo, we gather
round a caravanserai fire,
with the revelation of our own loneliness,
mumbling the Name, raising our eyes

we gather riches: our Awaiting
as an undiscovered beauty

carried onto the uplifted arms
of a wind-child
for ever running
along the beauty of sunset
up to that of sunrise

let us pray!

and the night shall taste of pomegranate!

(the 27th and 28th of September 2017)*

The italicized verses belong to poet Yunus Emre, “Love Poems”, Kriterion, Bucharest, 1991, in the translation of Enver Mahmut, Nedret Mahmut şi Liliana Botez. (author's note)

Translation from "The Turkish Gate" by a.g. secară-halibey (Detectiv Literar Publishing House, Bucharest, 2017)


sâmbătă, 30 decembrie 2017

Voyages I by Hart Crane

















Above the fresh ruffles of the surf
Bright striped urchins flay each other with sand.   
They have contrived a conquest for shell shucks,   
And their fingers crumble fragments of baked weed   

Gaily digging and scattering.

And in answer to their treble interjections   
The sun beats lightning on the waves,   
The waves fold thunder on the sand;
And could they hear me I would tell them:

O brilliant kids, frisk with your dog,   
Fondle your shells and sticks, bleached
By time and the elements; but there is a line   
You must not cross nor ever trust beyond it   
Spry cordage of your bodies to caresses   
Too lichen-faithful from too wide a breast.   
The bottom of the sea is cruel.


*

Dincolo de valuri cu proaspete creste,
Nişte ţânci în costum ţipător se împroaşcă cu nisip.
Imaginează un asediu al cochiliilor sparte
Şi presară alge uscate pretutindeni,
Cu degete vesele sapând şi fărâmiţându-le.

La întreitul strigăt gutural, ca un fulger
Răspunde biciul soarelui pe valuri,
Iar valurile cu tunet nisipul îl frămantă;
Şi, de m-ar auzi, un sfat numai le-aş da:

 O, minunaţi copii, liberi cu-al vostru câine,
Acoperiţi cu mângâieri de scoici şi ramuri, albite
De timp şi ploaie; o graniţă totuşi să vă rămână
Închisă, nu-ndrăzniţi să vă aventuraţi dincolo
Unde trupurile-s alintate, cu muschii lor agili,
De o cuprindere prea largă, prea învăluitoare,
cu degete de lichen: adâncul mării crud.