marți, 18 iunie 2019

Carmen Secere - Selections from/Selectii din Mon amour, ma tristesse


„Writing as if you were to die tomorrow” seems to be  - in the vein of a serial and carefree feminine bourdieu – the sketch of a genuine poetic self-analysis as a geometric site of all the soul-searching visions of the authoress. (...) Here is a woman writer endowed with psychonanalytical skills and a book that moves us like the discovery of a new life form on an unknown planet.” – Angela Furtună


The white parlor

at the intentsive care unit
darkness seeps through the keyhole

light is beautifully quiet
in the last photograph

the white parlour is getting narrower
there are ambulances rushing through me

I fear not to be deserted
while sleeping



snail

shop-windows are shattered in the blindmen’s eyes
no road in between worlds whatsoever

underneath the eyelids
the mere snail’s winter sleep
troubled by the screaming of an ambulance
rushing through the darkness



never-ever
I do not recall riding the bike
I remember falling and the arms
that picked me up

the apple-trees were scattering their flowers
and I had found out that the earth
is much more comprising below the roots
as my father filled back the lime pit

I ran away from home before that morning
and got the chills.

the light lasts long enough for me to open up my arms
we inhabit it for one single day
just like the fireflies

the first and last dance with life
is cruelly beautiful

we shall never die
that is what you promised






the photographer

the memories are less colorful
since the pills in the drawer have multiplied
green, yellow, and two whites
on an empty stomach

therapy becomes boring
you cannot touch base
if you were born limp

good and evil are counterpoised
on the same thread
my name is forgotten
signifying the coming apocalypse

cold morning graphics
the earth sliding
from underneath my feet

in the end the cranes were gone
the park orchestra
and the photographer





From the volume
Mon amour, ma tristesse – Eastern Life Scenes  (Vinea Publishing House, 2019)
*
„A scrie de parcă ai muri mâine” pare să fie  - în cheia unui bourdieu feminin, serialist şi lejer – schita unei veritabile autoanalize poetice ca loc geometric al tuturor viziunilor autoarei despre căutarea de sine.(...) Iată o autoare cu virtuţi de psihanalist şi o carte care te emoţionează precum descoperirea unei forme noi de viată de pe o altă planetă.” - Angela Furtună

culoarul alb
la terapie intensivă
întunericul intră pe gaura cheii
ce frumos tace lumina
în ultima fotografie
prin mine gonesc ambulanţe
mi-e teamă să fiu părăsită în somn

melc
se sparg vitrine în orbul ochilor
şi niciun drum între lumi
sub pleoape
doar somnul de iarnă al melcului
tulburat de ţipetele unei ambulanţe
gonind prin beznă

niciodată
nu-mi amintesc mersul pe bicicletă
ţin minte căderea şi braţele
care m-au ridicat
se scuturau merii
şi aflasem că pământul
e mult mai încăpător sub rădăcini
când tata astupa groapa cu var
până dimineaţa am fugit de acasă
şi m-am îmbolnăvit de friguri
lumina durează atât cât să deschid braţele
şi locuim în ea o singură zi
ca efemeridele
primul şi ultimul dans cu viaţa
e de o frumuseţe crudă
nu vom muri niciodată
aşa mi-ai promis

fotograful
amintirile sunt mai decolorate
de când s-au înmulţit pastilele în sertar
verde, galben şi două albe
pe stomacul gol
terapiile devin plictisitoare
n-ai cum să fii cu picioarele pe pământ
dacă eşti olog din naştere
binele şi răul se balansează
pe acelaşi fir de aţă
îmi uit numele
semn al apocalipsei
grafica dimineţilor reci
alunecarea pământului
de sub picioare
la sfârşit au plecat cocorii
fanfara din parc
şi fotograful
Din volumul
Mon amour, ma tristesse – Scene de viaţă în est (Editura Vinea, 2019)





marți, 4 iunie 2019

Crisoare/ Etter (Stefan Ciobanu)



Iubito, sunt în locul acela unde, oricât m-aș gândi la tine, pe EKG nu o să apară niciodată chipul tău.
Locul unde îmi permit luxul de a mă juca fără ca nimeni să priceapă regulile jocului. Ce libertate!

/De ce ascunzi jucăriile copilului din tine?/ întreabă un întuneric în halat alb.
Sau
/De ce te pui cu fața la perete și numeri crăpături?/ întreabă domnul dimineață.

Îi las pe toți în urmă, cu gurile cascate, când mă întorc în somn pe partea dreaptă dar în pat stau nemișcat, de frică să nu smulg perfuzia din moș Ene.


Nu te speria, eu nu sforăi! îi spun ursulețului de pluș.
Cum spuneam, îi las mereu cu gurile ........
Cum vreau să mă privești de-acum, iubito?
Ca pe-o pasăre măiastră, care-și pune moartea-n glastră.

***

Love, I find myself in that place where, no matter how much I think of you, the EKG line will never take the contours of your face.
The place in which I can afford the luxury of playing a game without anybody comprehending the rules. Such freedom!

/Why do you keep hiding the toys of your inner child?/ the question comes from a white-robed darkness.
Or
/Why do you turn your face to the wall and keep counting cracks?/ the question comes from mister morning.

I confound everybody, leave them gaping, when I turn on the other side in my sleep but I keep still in my bed, for fear of tearing the perfusion out from the Sand Man.

Fear not, I do not snore! I tell the teddy bear.
As I was saying, I always leave them …. gaping.
How should you look upon me from this day on, love?
As if I were a magic bird, laying its death in a glass case.




duminică, 31 martie 2019

Nervuri (Ada Carol)




Dis de dimineaţă

Ȋn prag de primăvară, frăgezimea salciei
mi-a amintit un jurământ.
M-am simţit ca un logodnic rătăcitor,
îndepărtat fără speranţă
de părul arămiu al iubitei.
Prin suflet mi s-au perindat atunci
imagini cu sufletul meu. El aici, eu acolo.
Parfumul i se risipeşte–n vânt…
Şi dintr-o dată m-am temut grozav,
crezând că nu voi mai putea atinge
pletele verzi ale dorului, ridicate zburdalnic
pe grumazul arborilor.

Early morning

So near spring. The willow’s frailty
Reminds me of an oath.
I felt like a roaming lover,
hopelessly banished
from his sweatheart’s copper locks.
There passed through my soul
Images of my soul. She was there, I was here.
Perfume scattered by the wind …
And suddenly, I shuddered with fear
Believing I would never get to touch again
The green leaves of my desire, playfully swirling
Up the long-necked trees.

*

Zâmbesc. Nu contează de ce

Ȋmi place vremea mohorâtă
De început de primăvară.
E o durere în aer, în cruzimea mugurilor,
Animalele sunt somnolente…
Eu însămi, deşi abia mă dezmorţesc,
Peste puţin voi fi trează!
Ştiu că voi ajunge acolo,
În curând şi fără oprelişti,
Voi poposi din nou în locul acela
Chiar dacă nu ştiu precis când.
Ȋn mine va cânta Esenin
Despre luna pribeagă şi căţele
Văduvite de pui,
Despre sănii cu clopoţei
Împinse de ninsoare.
Ȋmi plac tare mult toate acestea,
Dar poate va trebui
Să trec prin moarte ca să le am pe toate.
Şi ce dacă, frate Serghei? Tu cum te-ai dus într-acolo…
Iar moartea, oricât de cumplită,
E doar un moment ruşinat
În faţa eternităţii.

I’m smiling. No matter why

I love the dreary weather
In early spring.
There’s pain in the air, in the frail buds,
The beasts are drowsy…
Myself, I’m just stirring,
Though in a little while I’ll be awake!
I know I will get back there,
Soon and without hindrances,
I will stop briefly in that place
Even if I do not know exactly when.
Esenin will be singing inside of me
About the roving moon and bitches
Separated from their pups,
About jingle-bell sleighs
Driven by the falling snow.
I love all these dearly
But maybe I will have to
Go through death in order to have them all.
So what, brother Serghei? Look how you’ve gone that way…
Afterall death, no matter how terrible,
Stands shamefacedly
In front of eternity.




miercuri, 2 ianuarie 2019

Irina lazar - Stări de iarnă/ Winter States





Piața Unirii

Un sandviș la Piața Unirii,
tarabe cu bijuterii
în mulțime, reclame,
argintul vechi
sclipește printre ace de nea.

Nu mai vreau o rochie de supraelastic
neagră
vreau altceva, inima de pe Pluto
dragostea.

*

Union Square


A sandwich in Union Square
jewelry stands
commercials, amidst the crowd,
old silver
gleaming through the iced flakes.

I no longer crave for a black stretch dress
I have another craving, for the heart of Pluto
love itself







Prea mult, prea puțin

ce înseamnă oare, când îți pui ochelarii
să-mi citești poezii, firește, nu ale tale
când îmi aduci aminte de masa din bucătărie
de cercelul meu atârnat pe acolo, pe undeva
ca o capcană de prins vise, tot așa cred că sună cercelul
când bate vântul
când nu sunt eu
drept răspuns ți-am citit și eu o poezie de-a ta
cu voce tare, ciudat, cât de tare răsuna tristețea pe acolo
ciudat, în poezia aia spuneai că o să fii fericit
te-am întrebat, și ești fericit
te-ai fâstâcit, ai spus da
mai târziu ai spus da, nu atunci.

*

Too much, too little

What is the meaning of your putting on spectacles
to read poems for me, obviously, not your own
when you remind me of the kitchen table
where my ear-ring is hanging about
like a dream-catcher, I’m guessing, that’s how the ear-ring sounds
when the wind calls
when I’m not myself
I replied by reading out one of your poems,
strangely, how loud did its sadness resound
strangely, the poem stated that you shall be happy
I inquired, are you happy though
you got flustered, you said yes
later you said yes, not then.







Masochism 9

Mă preumblu printre oasele mele,
ca un pitic înamorat
beau vodka la 9 dimineața în amintirea sfintei întâlniri
care ne-a marcat toate zilele
mă ridic, deci, și umblu
prin craniul meu cresc flori
mătăsuri și mărgăritare.

 *

Masochism 9

I’m a-wandering through my bones,
like a besotted dwarf
I’m drinking vodka at 9 a.m. in memory of the holy acquaintance
that has forever marked our callendar
I rise and therefore I walk about
my skull sprouts flowers,
veils and pearls.



Source: The Brown Borthers (New York Times)

Strada X

Pe strada x în care nu se găsea nici pic de poezie
o femeie își tatua pe față cenușiul zilnic
își cernea povești de dragoste printre tramvaie cu cai adormea
la umbra unor ferestre murdare
o femeie nu putea să renască decât în nopțile fără lună
pentru că atunci se vedea mai bine pe sine
lipsită de orice zeități și de orice drum
nici pe casele din apropiere nu se zăreau semne
nici bărbații nu se apropiau
pe strada x bântuia haosul unei vieți viitoare
ca o pânză de păianjen ce se țesea încet
din niște coșmaruri nemărturisite
doar acolo, un diavol albastru bătea în tobe,
ridica argintăria până în tavan
dădea dovada unei prezențe neîntrerupte
spărgând farfuriile de pereți, ascultând muzică jazz.


X Street

On X Street there was no sign of poetry
a woman used to tatoo her face with daily gray
she would sieve through her love stories in-between horse-drawn tramways
she went to sleep in the shade of grimed windows
a woman could only be reborn on moonless nights
when she could see herself more clearly
devoid of god-like figures and path-less
no signs from the neigbouring homes
no men would draw near
there was chaos on x street, intimations of a future existence,
like a slowly spinning cobweb
out of some unavowed nightmares
it was only there a blue devil would strike the drums,
lifting the silverware towards the ceiling
proving to be forever present
smashing the crockery against the walls, listening to jazz music.



Source: Jean Wright


Geometria gheţii

M-am întâlnit astăzi cu o fostă colegă de liceu
S-a îngrăşat, avea părul vopsit în roşu
Eu alunecam pe zăpadă, privind la ea,
mi-am dat seama că sunt extrem de singură
eu aveam părul negru şi doar haina extrem de roşie
mai rămăsese din mine
în rest, eram singură
am vorbit, cu gesturi mecanice
m-am îndepărtat, întâmplător
era chiar în zona în care mai veneai şi tu
din când în când ca să închiriezi iluzii
Trecătorii treceau pe roşu,
nimeni nu respecta geometria gheţii,
nimeni nu mai auzise de nimeni şi
dintr-o dată
mi s-a părut că sunt extrem de singură,
chiar am strigat în gândul meu,
tu te uitai la catedrale
şi nimeni, nimeni, nu mai auzise de mine
în afară de fosta colegă de liceu
dar ea între timp plecase.

*

Ice Geometry

Today I met an ex-highschool mate
She has grown fat, her hair was died red
I was gliding on the snow, watching her,
I realized how extremely lonely I was
my hair was black and my red-hot coat was
all that was left of me
everything else about me was alone
we spoke, with mechanichal gestures
and I wandered away randomly
it was the very area where you would come
sometimes for renting an illusion
The passers-by would jaywalk,
no one abided by the ice geometry,
no one had heard of anyone and
all of a sudden
I felt exetremely lonely
I even cried out on the inside,
you kept looking at cathedrals
and nobody, no one, had ever heard of me
except for my ex school mate
but meanwhile she had left.





Zile de ianuarie

limonadă fără lămâie sau
mai degrabă vodcă fără alcool

în vis haina mea roșie aruncată din taxi
și rânjetul șoferului
pierdusem ceva ireparabil
sau uitasem numărul de înmatriculare al mașinii
nici nu mai știu.

*

January Diary

lime-less lemonade or
rather non alchoholic vodka

in dreams my red coat hurled out of the cab
and the driver’s sneer
I had lost something forever
or had forgotten the number on the license plate
I can hardly remember what it was.





duminică, 9 decembrie 2018

Romeo Aurelian Ilie - Grupaj de poeme/ Group of Poems


30.

41 de grade Celsius.
toate străzile, pustii;
toți oamenii, baricadaţi în case,
de frică să nu se topească.

Doar el, surdo-mutul, a rămas
să străbată agale bulevardele,
fără nicio teamă.

Pentru că abia acum,
la 41 de grade,
i s-a întâmplat minunea:

porii pielii i s-au dilatat atât de tare
încât aude cu fiecare în parte.

Aude râsul copiilor și plânsul femeilor,
jalea săracilor și durerea bogaților,
aude plăcerea amanților.

Și tot ce aude,
absoarbe imediat în sânge,
tot ce aude,
îl străbate apoi prin toate măruntaiele.

Iar el fierbe, dar nu de căldură,
ci de viață. E beat de viață
cum a fost până acum beat de moarte.

Acum simte că trăiește cu adevărat,
acum a cunoscut moarte
acum a cunoscut și învierea.


***


41 degrees Celsius.
all streets, empty;
all people, barricaded indoors,
fearing not to melt down.

Only he, the deaf-and-dumb, is left
to quietly roam the avenues,
fearlessly.

It is only now,
at 41 degrees,
that the miracle stole up to him:
the pores of his skin got so dillated
that he can hear with every one in turn.

He can hear children laughing and women crying,
the poor grieving and the rich aching,
he can hear lovers endulging their peasures.

And everything that he hears
is instantly absorbed into his bloodstream,
everything he hears
is soon sent rummaging through his loins.

He is simmering, not from the heat,
but from life. He finds himself inebriated with life
as before he had been intoxicated with death.

He can truly feel himself alive,
now that he’s been through death
now that he’s been through the resurrection.



31.


În răstimp, 
Dumnezeu se-apleacă asupra sa,
îi ia surdo-muțenia 
şi-Și face mantie
pentru durerile Sale de fiecare noapte.



El vorbește atunci
cât să plătească prețul tăcerii. 

Dar Domnul, surdo-mut fiind,
nu îl mai aude,
și nici nu se mai roagă
în inima lui
cu voce tare,
ca de obicei.

Este momentul de glorie
al absurdului:
se crede Dumnezeu
și vrea să reconstruiască lumea.

Dar  fiecare poruncă se întoarce
împotriva sa, ridicată la puterea 41.


***



Every now and then,
God stoops above him,
relieves him of his deaf-and-dumbness
and cuts Himself out a cape
for His nightly pains.



He then starts talking
so as to ransom the price of silence.

But God, a deaf-and-dumb one,
has stopped listening to him,
nor does he pray anymore
in his own heart
crying out loud,
as accustomed.

This instant is the glory
of absurdity:
he believes himself God
and is willing to rebuild the world.

But each and every commandment is turning
against him, multiplied to the power of 41.


36.



Într-o zi,
Dumnezeu a creat sfera
și i-a dăruit-o surdo-mutului,
zicându-i:

Ia-o și fă-ți din ea chip cioplit
după chipul și asemănarea ta. 
ia-o și fă-i urechi și gură
ca să audă și să grăiască în locul tău.

El a luat-o,
a mulțumit de morții cei vii
și a început să sculpteze.

Când a terminat
l-a chemat pe Dumnezeu
și i-a zis:

Ia Tu, Doamne, acest cub
cu 41 de pereți,
pe care l-am zidit după chipul
și asemănarea tristeților Tale,
să se joace ascunsă în el
surzenia și muțenia lumii,
căci iată, de acum eu vorbesc cu Tine,
cum aș vorbi cu un prieten.


***




One day,
God created the sphere
and made it a gift for the deaf-and-dumb one,
saying onto him:

Take it and cut yourself a face out of it
shape it into your appearance and likeness.
Take it and fashion ears and a mouth for it
so that it may hear and speak in your stead.

He took it,
gave thanks for the living dead
and started carving.

When he was done,
he called onto God
and told him:

You take this cube, God,
with its 41 walls
that I have fashioned after the appearance
and likeness of Your sorrows,
let there play within its hide-away
the world’s deafness and dumbness,
for, behold, from now on I am addressing You
as a friend.


Versuri din volumul Eu, Surdo-Mutul (Editura Tracus Arte, 2018)
Verses from the volume I, the Deaf-and-Dumb (Tracus Arte Publishing, 2018)