marți, 25 octombrie 2016

Joanna Klink and Emily Wilson (U.S.A.)


EMILY WILSON

Sursa: Amazon


The Great Medieval Yellows 

Massicot mosaic gold saffron buckthorn weld -
how to get your gilding on
it will not take part in
ruination of the blue.
Or drubbing through the known earths
in preparation for
the flesh
would it be upheld,
its chalcedony.
What you are here for
your ardent understanding of
what self in many
moving faculties
that make it so like self—
suckers through the roots of
the undulant wood
it has been living
all along
oxidizing under the topic
brilliance, hematite, lime white,
a little pinch in the dish
you have only to wait for it.

*

Marele galben medieval 

Mozaic rectiliniu, cu galben de şofran şi roşu de măceş.
Cum să aureşti, fără să contaminezi albastrul.
Cotrobăind prin locuri cunoscute
şi pregătind carnea
din care să lucească
calcedoniul.
Ce căutăm aici,
ce înţelegere înverşunată avem
asupra sinelui cu multe
facultăţi mobile,
ce anume determină sinele –
mustăţi absorbante din rădăcinile
lemnului mlădiu
mereu au existat acolo
oxidând sub scoarţă
albeaţă strălucită, purpurie,
ciobitură a smalţului
la care să te-aştepţi.

Din volumul The Great Medieval Yellows (Canarium Books, 2015)


 ***


JOANNA KLINK


Sursa: Amazon


Novenary 

Where my life, hollowed out by solitude,
kept me from sleep, I scoured the red-roots,
the sanded eyes of the crows.
Under a dry moon I kept company
with augury, felt alert to threat.
These are seasons, not eternities,
but to live here, thin water and candor,
is to be stranded. Autumn, morning, dusk,
I scoured the river, opal-alluvial.
I wanted to know and I wanted to ask.
If I am only hull to what happens,
let me at least feel more deeply that flitting,
the dead light of stars over my hands,
into my throat. Oar of my body.
Such things as were sensed but not known.

Novenă

Atunci când, golită de sapa singurătătii,
viaţa îmi alunga somnul, măcinam rădăcinile roşii,
ochii nisipii ai ciorii.
Sub luna seacă, mă însoţeam
cu norocul, mă feream de pericol.
Asemenea anotimpuri, nu eternităţile,
ne bântuie pe toţi care trăim aici,
prinşi între-un vad de ape şi candoare.
Toamnă, dimineaţă, sau apus,
cercetam râul cu aluviuni de opal.
Să ştiu voiam, să întreb.
Dacă sunt doar o proră de care se izbeşte valul,
măcar să simt cum alunec în profunzime,
Cu stele moarte luminandu-mi mânile
şi corzile vocale. Trup de vâslă.
Cum mă simţeam atunci dar nu ştiam.

Din volumul Excerpts from a Secret Prophecy (Penguin Press, 2015)



Despre solitudine şi vitalitate în lirica americană contemporană

Marele Galben Medieval de Emily Wilson (Canarium Books, 2015)
Extrase dintr-o Profeţie Secretă de Joanna Klink (Penguin Press, 2015)


In premieră pe acest blog, doresc să vă prezint două volume de poezii recent apărute peste ocean, care mi se par reprezentative pentru o ramură a valului liric post-post modern. Într-un articol din Boston Review, intitulat “În adâcime şi la distanţă” (“In deep and far out”), poetul şi jurnalistul cultural american David Baker face o recenzie amănunţită şi elogioasă a volumelor celor două autoare, fapt care m-a făcut să mă aplec la rândul meu cu atenţie asupra scrierilor lor, axate pe o tematică provocatoare prin juxtapunere: solitudinea şi vitalitatea. Ce urmează este aşadar o adaptare liberă a recenziei lui Baker pentru cititorii români.

Se remarcă de la început că cele două autoare comunică prin versurile lor o anumită speranţă însoţită de anxietate. În cuvintele Joannei Klink: “Dacă există o lume unde nu simţim mare lucru,/ să ne rugăm să nu fie lumea noastră. Aici lucrurile să fie aranjate după valoare/ iar energia să ia chipul acţiunii – astfel ca sângele să se ridice la suprafaţa pielii.”[1] Dacă la Emily Wilson vederea poetică pătrunde în adâncime, detaliind varietatea uluitoare a unui peisaj luxuriant, Klink pe de altă parte priveşte în depărtări la ecoul vast al absenţelor dintr-o lume îngheţată, afectată, prădată. Pentru ambele poete, vitalitatea este substanţa principală a stilului poetic, fiind cea care impulsionează acţiunea şi capacitatea de articulare într-o sferă a solitudinii profunde. Stilul lui Wilson este de o exprimare intensă şi contorsionată, fără vreun rând lăsat vid sau cu sensul şubred; dimpotrivă, toate versurile ei sunt teatrale, fixate asupra unui obiect, şi te subjugă straniu:

Jos în amurg/ pe poteci/ grădina se îngrijeşte/ de ale sale/ în devălmăşie şi cu detalii amănunţite care se revarsă, / fapte dăunătoare, încovoiatele/ lucioasele măninchiuri de sălcii/ lăsate la pământ cu totul,/ micile explozii risipite/ pe cărărui, şi nimeni/ decât la o scară infinitezimală nu poate spune/ ce e de făcut (Grădina)[2]

Lectura operei lui Wilson se aseamănă cu examinarea la microscop a unei roci sau a unui fulg de zăpadă. La fiecare apropiere se relevă detalii şi forme din ce în ce mai ascunse şi mai precise. Autoarea se concentrează pe ciudăţeniile şi operaţiunile generative ale naturii, cum ar fi luxuriantele “mănuchiurile de sălcii lăsate la pământ” sau “micile explozii” ale bobocilor de trandafiri care se umflă, lepădându-şi învelişul ca pe un corset. Există o plăcere tangibilă în această concetrare şi în simţul lingvistic ce evoluează rând cu rând, prin repetate frânturi de vers.
Metoda lui Wilson este explicitată şi de titlul cărţii ei, Micrografia (2009), care reflectă obsesia ei faţă de detalii, în special “minusculul în ruine” al stărilor naturale. În Marele Galben Medieval[3], Wilson scrie cu precizie, îngrămădeşte detalii, fertile şi febrile: “crinolina calcaroasă” a unui burete, “lămâia cu degete” şi “personalitate schizoidă/luciferică” sau învelişul de camuflaj al penajului de pasăre. Uneori, această manieră detaliată constituie un impediment care face uneori ca poezia să pară claustrofobică ca sintaxa, oarecum detaşat de claritatea unui vers aerat. Uneori se întâmplă ca imaginile sau scopul să nu fie clare, ca în aceste versuri de deschidere din “Panaş uscat”:

multe intervale
dispersate

în trecere
cu aducere
gândind la

primăvară
jaduri supărate
buruieni pitice
de-a lungul peceţilor

peste pământul umed
asprime defensivă
lovind în ambele direcţii, eşec şi
trăsături asediate, în afară.[4]

Asemenea dificultăţi de receptare fac parte din metoda ei de a observa sau de a articula ciudăţenia fiecărei entităţi naturale. Când priveşti prea de aproape, sfârşeşti prin a-ţi încrucişa ochii. De obicei însă, examinările ei par făcute cu precizie, potrivite în context şi revelatoare. Urmăreşte plină de încântare dezvoltarea proceselor botanice, precum “Vârfurile lungi şi conice/ ca ale păstârnacului/ se revarsă şi se îngrămădesc/ în fizionomia bovină/ a unei portocale amare borţoase.”[5] Pentru a-şi împrospăta viziunea, autoarea schimbă uneori categoriile gramaticale: vrabia cu gât alb “gâtuie primăvara” sau “plante molatice se încolăcesc/ în şiruri povârnite/ cu repeziciunea închegată/ a suviţelor dezlânate.”[6] Pentru a face observaţii cu limbajul adecvat, ea detectează denumirile tehnice ale diverselor lucruri, cum ar fi “plăci ciliate” sau “concatenări concentrice”, până şi strategiile ei poetice cu linii frânte şi figuraţii par integrate în dezvoltarea organică a lucrurilor naturale.
Prezenţa – prezenţa limbii, o atingere, privirea umană solitară – schimbă compoziţia locului şi a procesului. Pentru a compensa, Wilson ne reaminteşte de calitatea generativă a prezenţei, de naturaleţea ei. Muzica munţilor răzbate sonor în “Micuţul Bigelow”, cu m-uri murmurătoare şi porniri vântoase, cu u-urile lungi ale rafalelor:

În această intimitate/ muntele întreabă/ formulând grinzi/ din rezerve, din fluxuri, din/ priviri peste creste – uite,/ vezi norii bluzaţi/ ca puncte pe o ţesătură/ în mişcare/ unduind astfel [7]

Un asemenea naturalism, cu idiosincrazii vizuale şi auditive, se aseamănă cu scrierea lui Marianne Moore şi a lui Emily Dickinson. De un naturalism hibrid şi o fluiditate lingvistică postmodernă, ea este un eco-poet şi nu neapărat un activist liric. Oamenii de-abia se mai văd, poemele ei par chiar depopulate, invadate fiind cu detalii naturale, care fac prezenţa umană să ţină de domeniul umbrelor. Autoarea se simte comfortabil în ipostază conservatoare, dând nume lucrurilor acompaniată de frunze şi minereu, ca şi de “steluţe ce se epuizează sclipind de câte două trei ori.” Acesta pare a fi secretul ei. Faptul că nu suntem noi în centrul vieţii naturii. Şi că doar uneori, într-o margine, apare “ceva uman/ care-o atinge.”

***

Solitudinea este principala circumstanţă narativă a cărţii lui Klink, Extrase dintr-o profeţie secretă, a cărei origine se regăşte în Raptus (2010), volum apărut după destrămarea mariajului său. Pierderea suferită se relevă radicală şi profundă, cu mult mai prezentă decât elementele realului înconjurător, după cum sugerează aceste rânduri din “Pericardium”:

Nu sunt singură, cum credeam că sunt, cum credeam
că e ziua aceeea, ora la care eram, dimineaţa
simţeam cum noaptea se îndepărta de la pieptul meu unde înăbuşise
perspectiva, şi se închidea în sine, înţelegând, după cum credeam şi eu,
că nu o să mă înghită pământul [8]

Solitudinea din recluziune, dezmembrarea sau disimularea corporală, alunecarea sau pierderea temporală – acestea sunt elementele fundamentale ale psihicului post-traumatic. Noua operă a lui Klink exprimă ceea ce Dickinson numeşte “sentimentul formal” care urmează unei “mari dureri”. Ca şi la Dickinson, unde majoritatea poemelor par a se desfăşura preponderent după o moarte, Klink concepe o “existenţă postumă” de tip keatsian, încercând să coreleze postumul cu
frânturi din viziunea unei noi vieţi posibile. Amorţirea visătoare, disociată traumei din trecut, migrează în tăcere, precum mai jos în “Furtună”, către un prezent încă nescris, fără marca mişcării sau a dorinţei:

Căzu zăpada în acea zi precum se cerne
prin somn într-una spre nimic
zgomotul de tobă voluptos
în valuri de argint întărit

Acum coboară la strălucitoarea
întunecime a intimităţii
şi te trezeşti în urma secolului
boreal care e al vostru.[9]

Ca şi Wilson, Klink este o romantică sau post-romantică în ale cărei versuri se reflectă atât peisajul cât şi psihicul, forma internă şi externă a lucrurilor, care se reflectă una în alta. Alter-ego-ul lui Klink – cu ezitările şi reţinerile aferente – se asociază chiar şi în momentele de regenerare cu “animale scheletice” şi  “vagabonzi epuizaţi” într-un habitat străbătut de un fior metafizic ameninţător: “Cine ne-a vegheat când/ fără să-şi hrănească populaţia oraşul/ se făcu alb ca de gheaţă.”[10] Chiar şi o dată cu venirea verii, când “te însoreşti pe băncile din port”, ea tot găseşte “prea puţină viaţă într-un oraş care/ adună spumă de pe suprafaţa/ initimităţii tale.”[11] Extrase este mai puţin despre pierdere decât despre confruntarea cu pierderea, despre desfăşurarea lucrurilor în ciuda tentaţiei de a reveni asupra durerii ca o “rafală sărată/ pe un cord deschis/ce scânteiază în noapte.”[12]
Dacă o primă tendinţă observabilă este jalea ce reverberează ca un ecou, totuşi opera lui Klink este înviorată de sentimentul că autoarea devine din ce în ce mai stăpână pe arta ei. Ea exprimă prin cuvânt o tristeţe mută, ca o “dorinţă/ atât de adâncă în noi că nu putem măcar plânge.” [13] Reuşeşte să exprime nereprezentabilul, cu mijloace lingvistice şi formale, cum ar fi vântul care adie în deschiderea poemului “Timpurie noapte strâmbă”:

Ceea ce e remarcabil/ Ceea ce e improbabil/ Fără de ruşine sau indecis şi vag/ Aş avea unele reţineri/ Iar tăieturile cu foaia de pe mâini/ ar prinde coajă/ capul bont al evantaiului de tavan/ îmi răcoreşte tâmpla stângă/ Întunecimea/ pare că se apleacă în sine prin acest oraş/ ca petele de brumă /pe geamul magazinului /oameni care trec salutându-se/ Nu prea înţeleg luna asta nouă[14]

În aceste interstiţii, Klink face să se audă liniştea, palpează timpul şi atinge starea de meditaţie. Propoziţiile ei sunt scurte, în stil minimalist şi extrem de concise. Cezurile conferă versificaţiei o subtilă complexitate, creând o versificaţie alternativă, de parcă ar exista mai multe versiuni ale poemului care se juxtapun. În secţiunea finală a poemului “3 peisaje uimite”, Klink crează un alt tip de deschidere:

STELE, PUZDERII. Constelaţii de oameni şi linişte.
Acele nopţi în care nu prinzi nimic dar totul are farmec.
Am mers prin pădure ore întregi, cu picioarele împânzite de zgârieturi,
negociind vechi speranţe – trebuia să ne pierdem. Dar a ne pierde
înseamnă să nu ştim ce înseamnă. În interiorul pajiştii e iarba,
plină cu întuneric. În interiorul ierbii este dorinţa de încolţire, în interiorul ploii,
dorinţa de dizolvare. Poate că nu trăieşti pentru ceea ce crezi că trăieşti.
O stea se stinge. Şi pieptul ciorii umflă inima câmpului.[15]

Rândurile acestea extinse şi spaţiile multiplicate reiterează paradoxul volumului. Lipsa este locul pierderilor şi al vătămării, dar vorbeşte şi despre descoperire. Trecerea subtilă de la timpul trecut la present marchează potenţialul unei descoperiri. A suferit tăieturi, zgârieturi dar renunţarea la “vechile speranţe” deschide o nouă viaţă “bogată în întuneric”, unde a nu ştii înlocuieşte vederea pură cu viziunea.
Lui Klink îi lipseşte ironia mai mult decât lui Wilson. Sau, dacă vreţi, versurile ei au ironii circumstanţiale – şi nu de tonalitate – în care singurătatea se confruntă cu pasiunea, pierderea cu dorul. Spre deosebire de majoritatea poeziei contemporane, care abundă în ironii superficiale şi trucuri lingvistice, Extrase dintr-o profeţie secretă emană cantităţi uriaşe de durere, în acestea constând dealtfel puterea şi pericolul cărţii. Datul înnebunitor al durerii este repetiţia unei absenţe, repetiţie care la Klink constă în abundenţa imaginilor dezolante, până la redundanţă, până la pierderea efectului – ceea ce şi este de fapt durerea adevărată: “La ce să-mi pese că trece ora/ şi ce înseamnă o oră/ dacă e să să îl pierd din nou.”, după cum ne confirm ea în “Aubadă.”
Surpriza furnizată de Extrase constă în apariţia vitalităţii din durere şi îndoială. În “Furtună”, sinele abrutizat începe să simtă iar: “Ai cerut să vieţuieşti printre semeni/şi iată-te trăind.”[16] Surpriza vieţuirii aduce cu sine un set de conştientizări parţiale dar regeneratoare: a simţi rezistenţă (“trupurile noastre/ duc poveri uriaşe de tristete şi totuşi/ rămânem pe poziţii cât ne ţin puterile”[17]); a simţi dorul (“Cunosc zvonul acesta din sânul anotimpurilor.”[18]); a simţi cum încolţeşte pasiunea. Astfel Klink reuşeşte să negocieze o dialectică dificilă: să exprime amuţirea cauzată de pierdere, să locuiască în prezent, să accepte atât trauma trecută cât şi promisiunile parcă golite de conţinut.
În concluzie, dacă Wilson se consolează cu detalii, Klink scanează orizonturile “unei lumi unde simţim foarte puţin”, însă amândouă caută perspectivele vitale. Uneori, după cum fac dovada aceste două poete deosebite, singurătatea, înstrăinărea, chiar disperarea pot fi transformate într-o putere consolatoare: “Dragostea resimţită pentru ceea ce ai pierdut”.

***

Scanând discuţiile de pe forumurile poetice internaţionale,  am observat ca majoritatea comentatorilor salută abordarea poetică a Joannei Klink pentru solitudinea ei imaginativă şi specificul local rareori întâlnit. Cu toate aceastea, se pare că vocabularul tip dicţionar de sinonime are potenţial de alienare pentru majoritatea cititorilor care au absolvit liceul, ceea ce face ca posibilitatea contemplării sau a mirării poetice să fie oarecum întârziată. În ceea ce o priveşte pe Emily Wilson, cronicarii au observat intimitatea ei cu regnul plantelor şi filozofia de viaţă ce se desprinde din întrepătrunderea sinelui poetic cu vegetalul. Nici Wilson nu este departe de o exprimare cam prea academică uneori, ea folosind adesea chiar denumirile în latină ale diverselor idei şi stări poetice: “Mappa Mundi”, “Dura Mater” sunt titluri care anticipează un conţinut liric cult şi complex. Mai este de remarcat ambiţia ei de a clona prin sintaxă efuziunile şi contorsiunile naturalului, ceea ce duce la o percepţie botanică asupra sinelui biologic, între cele două regnuri (uman şi vegetal) existând un flux care se manifestă prin schimburi surprinzătoare şi adesea brutale – în care regnul botanic solicită biologicul uman să se deschidă forţat. La rândul său, arta poetei va beneficia de pe urma acestor interacţiuni, răsărind în mod surprinzător şi cu o tărie inexplicabilă, asemenea rădăcinilor aeriene ale unor arbori exotici. În cele din urmă, lirica ambelor poete este una dificilă dar şi aducătoare de satisfacţii pentru cititorul contemporan cu un grad avansat de pregatire livrescă, care doreşte să păstreze contactul cu naturalul şi chiar să îl extindă în mod curajos. 
 

Bibliografie:




https://bostonreview.net/poetry/david-baker-emily-wilson-great-medieval-yellows-joanna-klink-excerpts-secret-prophecy





[1]If there is a world where we feel very little,/ let it not be our world. Let worth be worth/ and energy action—let blood fly up to the surface skin.”
[2]Jos în amurg/ pe poteci/ grădina se îngrijeşte/ de ale sale/ în devălmăşie şi cu detalii amănunţite care se revarsă, / fapte dăunătoare, încovoiatele/ lucioasele măninchiuri de sălcii/ lăsate la pământ cu totul,/ micile explozii risipite/ pe cărărui, şi nimeni/ decât la o scară infinitezimală nu poate spune/ ce e de făcut” (Grădina)
[3] Epigraful şi titlul cărţii lui Wilson sunt preluate dintr-o sursă de referinţă intitulată Materiale şi tehnici în pictura medievală (1956). 
[4] “many intervals/ dispersing/ crossing/ bringing/ thought of/ spring/ jades sullen/ undergunnings/ along the sealed-/ up glister-ground/ ruggedness a fendedness/ striking both, failure and our/ feature into/ siege, externally”
[5]“Long-tapered tips, like / the tips of parsnips curling out, / pitted, sheepish portrait of / a ‘pregnant’ sour orange.”
[6] a white-throated sparrow may be “throating out / spring” or the “cushion plants warp / in bands down slope / with the swift / ice-out of the fell’s / defining freshets.”
[7] “In this high intimacy/ the mountain asks/ through formulating/ joists its reserves/ its floats its/ overlooks—here,/ you get those blowsy clouds/ blotting the baize,/ some are really moving,/ streaming so”
[8] Am I not alone, as I thought I was, as I thought
The day was, the hour I walked into, morning
When I felt the night fly from my c [8]hest where prospect had
Slackened, and close itself off, understanding, as I thought I did,
That the ground would resist my legs
[9] Snow fell that day as it falls/constantly through sleep/lush drumming to nothing/waves of hard silver/Now it/ descends into the white/ darkness of your privacy/ and you wake to the boreal/century that is yours
[10] “Who kept watch when / having not fed its own / people the town / turned ice-white.”
[11] Even when summer comes at last and “you loll / on the slats of the jetty,” she still finds “scarce living in a town that / now skims / the lake of your / privacy.”
[12] the “night-glowing openhearted / sting-of-salt weather.”
[13] “a need / so deep in our bodies we could not even weep.”
[14] What is remarkable/ What is improbable/ What is shameless or feckless or vague/ I would keep my own counsel/ and the paper cuts on my hands/ would skin over/ the dull bolt/ fanning across my left temple / Darkness/ seems to be folding itself into this town/ like subterranean brume     smudges/ on the shop-glass/ people as they pass/ nodding to each other/ Early moon I can hardly understand
[15] STARS, SCATTERSTILL. Constellations of people and quiet. 
Those nights when nothing catches, nothing also is artless.
I walked for hours in those forests, my legs a canvas of scratches,
trading on the old hopes—we were meant to be lost. But being lost
means not knowing what it means. Inside the meadow is the grass,
rich with darkness. Inside the grass is the wish to be rooted, inside the rain
the wish to dissolve. What you think you live for you may not live for. 
One star goes out. One breath lifts inside a crow inside a field.
[16] “You asked / to live among others / and here you are / living.”
[17] “our bodies / bear tremendous sorrow and still / we stay as long as we can”
[18] “I know something beats inside the seasons”

N.B. Materialul a aparut si in Revista URMUZ (7-8/2016). / The text was first published in URMUZ Magazine (7-8/2016). https://www.scribd.com/document/320550879/Urmuz-No-7-8-2016