marți, 18 iunie 2019

Carmen Secere - Selections from/Selectii din Mon amour, ma tristesse


„Writing as if you were to die tomorrow” seems to be  - in the vein of a serial and carefree feminine bourdieu – the sketch of a genuine poetic self-analysis as a geometric site of all the soul-searching visions of the authoress. (...) Here is a woman writer endowed with psychonanalytical skills and a book that moves us like the discovery of a new life form on an unknown planet.” – Angela Furtună


The white parlor

at the intentsive care unit
darkness seeps through the keyhole

light is beautifully quiet
in the last photograph

the white parlour is getting narrower
there are ambulances rushing through me

I fear not to be deserted
while sleeping



snail

shop-windows are shattered in the blindmen’s eyes
no road in between worlds whatsoever

underneath the eyelids
the mere snail’s winter sleep
troubled by the screaming of an ambulance
rushing through the darkness



never-ever
I do not recall riding the bike
I remember falling and the arms
that picked me up

the apple-trees were scattering their flowers
and I had found out that the earth
is much more comprising below the roots
as my father filled back the lime pit

I ran away from home before that morning
and got the chills.

the light lasts long enough for me to open up my arms
we inhabit it for one single day
just like the fireflies

the first and last dance with life
is cruelly beautiful

we shall never die
that is what you promised






the photographer

the memories are less colorful
since the pills in the drawer have multiplied
green, yellow, and two whites
on an empty stomach

therapy becomes boring
you cannot touch base
if you were born limp

good and evil are counterpoised
on the same thread
my name is forgotten
signifying the coming apocalypse

cold morning graphics
the earth sliding
from underneath my feet

in the end the cranes were gone
the park orchestra
and the photographer





From the volume
Mon amour, ma tristesse – Eastern Life Scenes  (Vinea Publishing House, 2019)
*
„A scrie de parcă ai muri mâine” pare să fie  - în cheia unui bourdieu feminin, serialist şi lejer – schita unei veritabile autoanalize poetice ca loc geometric al tuturor viziunilor autoarei despre căutarea de sine.(...) Iată o autoare cu virtuţi de psihanalist şi o carte care te emoţionează precum descoperirea unei forme noi de viată de pe o altă planetă.” - Angela Furtună

culoarul alb
la terapie intensivă
întunericul intră pe gaura cheii
ce frumos tace lumina
în ultima fotografie
prin mine gonesc ambulanţe
mi-e teamă să fiu părăsită în somn

melc
se sparg vitrine în orbul ochilor
şi niciun drum între lumi
sub pleoape
doar somnul de iarnă al melcului
tulburat de ţipetele unei ambulanţe
gonind prin beznă

niciodată
nu-mi amintesc mersul pe bicicletă
ţin minte căderea şi braţele
care m-au ridicat
se scuturau merii
şi aflasem că pământul
e mult mai încăpător sub rădăcini
când tata astupa groapa cu var
până dimineaţa am fugit de acasă
şi m-am îmbolnăvit de friguri
lumina durează atât cât să deschid braţele
şi locuim în ea o singură zi
ca efemeridele
primul şi ultimul dans cu viaţa
e de o frumuseţe crudă
nu vom muri niciodată
aşa mi-ai promis

fotograful
amintirile sunt mai decolorate
de când s-au înmulţit pastilele în sertar
verde, galben şi două albe
pe stomacul gol
terapiile devin plictisitoare
n-ai cum să fii cu picioarele pe pământ
dacă eşti olog din naştere
binele şi răul se balansează
pe acelaşi fir de aţă
îmi uit numele
semn al apocalipsei
grafica dimineţilor reci
alunecarea pământului
de sub picioare
la sfârşit au plecat cocorii
fanfara din parc
şi fotograful
Din volumul
Mon amour, ma tristesse – Scene de viaţă în est (Editura Vinea, 2019)





marți, 4 iunie 2019

Crisoare/ Etter (Stefan Ciobanu)



Iubito, sunt în locul acela unde, oricât m-aș gândi la tine, pe EKG nu o să apară niciodată chipul tău.
Locul unde îmi permit luxul de a mă juca fără ca nimeni să priceapă regulile jocului. Ce libertate!

/De ce ascunzi jucăriile copilului din tine?/ întreabă un întuneric în halat alb.
Sau
/De ce te pui cu fața la perete și numeri crăpături?/ întreabă domnul dimineață.

Îi las pe toți în urmă, cu gurile cascate, când mă întorc în somn pe partea dreaptă dar în pat stau nemișcat, de frică să nu smulg perfuzia din moș Ene.


Nu te speria, eu nu sforăi! îi spun ursulețului de pluș.
Cum spuneam, îi las mereu cu gurile ........
Cum vreau să mă privești de-acum, iubito?
Ca pe-o pasăre măiastră, care-și pune moartea-n glastră.

***

Love, I find myself in that place where, no matter how much I think of you, the EKG line will never take the contours of your face.
The place in which I can afford the luxury of playing a game without anybody comprehending the rules. Such freedom!

/Why do you keep hiding the toys of your inner child?/ the question comes from a white-robed darkness.
Or
/Why do you turn your face to the wall and keep counting cracks?/ the question comes from mister morning.

I confound everybody, leave them gaping, when I turn on the other side in my sleep but I keep still in my bed, for fear of tearing the perfusion out from the Sand Man.

Fear not, I do not snore! I tell the teddy bear.
As I was saying, I always leave them …. gaping.
How should you look upon me from this day on, love?
As if I were a magic bird, laying its death in a glass case.