Carmen Secere - Selections from/Selectii din Mon amour, ma tristesse

„Writing as if you were to die tomorrow” seems to be  - in the vein of a serial and carefree feminine bourdieu – the sketch of a genuine poetic self-analysis as a geometric site of all the soul-searching visions of the authoress. (...) Here is a woman writer endowed with psychonanalytical skills and a book that moves us like the discovery of a new life form on an unknown planet.” – Angela Furtună

The white parlor

at the intentsive care unit

darkness seeps through the keyhole

light is beautifully quiet

in the last photograph

the white parlour is getting narrower

there are ambulances rushing through me

I fear not to be deserted

while sleeping

snail

shop-windows are shattered in the blindmen’s eyes

no road in between worlds whatsoever

underneath the eyelids

the mere snail’s winter sleep

troubled by the screaming of an ambulance

rushing through the darkness

never-ever

I do not recall riding the bike

I remember falling and the arms

that picked me up

the apple-trees were scattering their flowers

and I had found out that the earth

is much more comprising below the roots

as my father filled back the lime pit

I ran away from home before that morning

and got the chills.

the light lasts long enough for me to open up my arms

we inhabit it for one single day

just like the fireflies

the first and last dance with life

is cruelly beautiful

we shall never die

that is what you promised

the photographer

the memories are less colorful

since the pills in the drawer have multiplied

green, yellow, and two whites

on an empty stomach

therapy becomes boring

you cannot touch base

if you were born limp

good and evil are counterpoised

on the same thread

my name is forgotten

signifying the coming apocalypse

cold morning graphics

the earth sliding

from underneath my feet

in the end the cranes were gone

the park orchestra

and the photographer

From the volume

Mon amour, ma tristesse – Eastern Life Scenes  (Vinea Publishing House, 2019)

*

„A scrie de parcă ai muri mâine” pare să fie  - în cheia unui bourdieu feminin, serialist şi lejer – schita unei veritabile autoanalize poetice ca loc geometric al tuturor viziunilor autoarei despre căutarea de sine.(...) Iată o autoare cu virtuţi de psihanalist şi o carte care te emoţionează precum descoperirea unei forme noi de viată de pe o altă planetă.” - Angela Furtună

culoarul alb

la terapie intensivă

întunericul intră pe gaura cheii

ce frumos tace lumina

în ultima fotografie

prin mine gonesc ambulanţe

mi-e teamă să fiu părăsită în somn

melc

se sparg vitrine în orbul ochilor

şi niciun drum între lumi

sub pleoape

doar somnul de iarnă al melcului

tulburat de ţipetele unei ambulanţe

gonind prin beznă

niciodată

nu-mi amintesc mersul pe bicicletă

ţin minte căderea şi braţele

care m-au ridicat

se scuturau merii

şi aflasem că pământul

e mult mai încăpător sub rădăcini

când tata astupa groapa cu var

până dimineaţa am fugit de acasă

şi m-am îmbolnăvit de friguri

lumina durează atât cât să deschid braţele

şi locuim în ea o singură zi

ca efemeridele

primul şi ultimul dans cu viaţa

e de o frumuseţe crudă

nu vom muri niciodată

aşa mi-ai promis

fotograful

amintirile sunt mai decolorate

de când s-au înmulţit pastilele în sertar

verde, galben şi două albe

pe stomacul gol

terapiile devin plictisitoare

n-ai cum să fii cu picioarele pe pământ

dacă eşti olog din naştere

binele şi răul se balansează

pe acelaşi fir de aţă

îmi uit numele

semn al apocalipsei

grafica dimineţilor reci

alunecarea pământului

de sub picioare

la sfârşit au plecat cocorii

fanfara din parc

şi fotograful

Din volumul

Mon amour, ma tristesse – Scene de viaţă în est (Editura Vinea, 2019)