sâmbătă, 30 decembrie 2017

Voyages I by Hart Crane

















Above the fresh ruffles of the surf
Bright striped urchins flay each other with sand.   
They have contrived a conquest for shell shucks,   
And their fingers crumble fragments of baked weed   

Gaily digging and scattering.

And in answer to their treble interjections   
The sun beats lightning on the waves,   
The waves fold thunder on the sand;
And could they hear me I would tell them:

O brilliant kids, frisk with your dog,   
Fondle your shells and sticks, bleached
By time and the elements; but there is a line   
You must not cross nor ever trust beyond it   
Spry cordage of your bodies to caresses   
Too lichen-faithful from too wide a breast.   
The bottom of the sea is cruel.


*

Dincolo de valuri cu proaspete creste,
Nişte ţânci în costum ţipător se împroaşcă cu nisip.
Imaginează un asediu al cochiliilor sparte
Şi presară alge uscate pretutindeni,
Cu degete vesele sapând şi fărâmiţându-le.

La întreitul strigăt gutural, ca un fulger
Răspunde biciul soarelui pe valuri,
Iar valurile cu tunet nisipul îl frămantă;
Şi, de m-ar auzi, un sfat numai le-aş da:

 O, minunaţi copii, liberi cu-al vostru câine,
Acoperiţi cu mângâieri de scoici şi ramuri, albite
De timp şi ploaie; o graniţă totuşi să vă rămână
Închisă, nu-ndrăzniţi să vă aventuraţi dincolo
Unde trupurile-s alintate, cu muschii lor agili,
De o cuprindere prea largă, prea învăluitoare,
cu degete de lichen: adâncul mării crud.



duminică, 18 iunie 2017

Ramon Lopez Velarde (1888-1921)


Candelabrul

Pe vârful încununat de raze
Al fiinţei mele din metal
Ce goneşte umbrele şi, cizelând,
Cu o mână divină şi una terestră
Mă încoronează;
În orgia dimineţii, mă înnec cu albastru,
Precum un smarald,
Deopotrivă central şi esential ca un arbust de roză;
În splendoarea cu relflexe mierii
A castelor mele activităţi,
Unde viul şi inertul îmi sunt date
Drept păşuni;
În mistica lăcomie,
Unde totul se potenţează şi dispare
Prin kabala ardentă ce îmi poartă numele,
M-am identificat cu simbolul
Candelabrului în formă de corabie
Suspendat în cupole creole,
Radiind înţelepciune cristalină şi rugăciuni fierbinţi.

O, candelabru-corabie,
Cuplul reunit la altar
Se supune unei singure porunci: venerează.
Tu eşti vasul ce iluminează
divinele bazine:
Umilinţa mea absoarbe prezenţa radioasă şi capătă nuanţe de oranj,
Căci ancorat în tainica eminenţă,
Este zborul pescăruşilor mei
Şi fumegândul suspin al flotei mele.

O, candelabru-corabie: Dumnezeu îţi vede pulsul
Şi îţi cunoaşte încremenirea
Din cupolele sacre,
Fără de plictis sau decădere. 

Dai viaţă rugăciunii preaînalte
Cu pasiunea climatelor.
Cunoşti ororile
Din insula coloniştilor leproşi,
Domiciliul polar al
Urşilor donjunaeşti,
Golful magnetic
Al freneziilor venerei,
Bâtlanii ecuatoriali
Ca nişte ezitări ale aerului.

Şi astfel, în faţa Domnului nostru,
Încremeneşti în viaţă
Precum parfumul preminunatei tale flori.

Paralel cu a ta himeră,
Eliberat de sofisme,
Transform jarul arderilor mele primăvăratice
În cristale,
Arborez bucuria şi agonia,
Şi îmi suspend durerile ca prisme.

Candelabru care pluteşti asemeni mie:
Sub povara absolutului.
Cârmeşti cu chibzuinţă prora
Către un arhipelag aurit, văduvit de nelinişte.
Candelabru, ambarcaţiune hermetică,
Privind cristalul tău maritim
Visele-mi încăpăţânate
Se prefac în tăcere, anulate:
Nemişcătoare volburi adorante.


Din volumul Zozobra (1919)

*


The Chandelier

In the radiant summit
That my metallic person
Elucidates and perfects,  
Where a heavenly hand
And an earthly one place
A crown upon my brow;

In the matinal orgy in whose blueness I drown,
I am emery-like,
And both central and essential like a rosebush;
In the mellifluous glory of
My active chastity,
Where the living and the inert
Are given to me as pasture;

In the mystic gluttony,
In which everything is enlarged and annihilated
By the ardent kabala that is my given name,
I have found my symbol
In the ship-shaped chandelier
Hanging from Creole cupolas,
In its sage crystal and its faithful prayer.

O chandelier, o vessel,
At the altar, as a recondite couple,
We obey one single commandment: venerate.
You are the vessel that illuminates
Divine basins:
In your iridescent presence
My humility grows and oranges,
Because in your silent eminence,
Anchored in you,
Are the flight of my seagulls
And the sobbing smoke of my fleet.

O chandelier, O vessel: God sees your pulse
And knows that you are paralyzed
In these sacred cupolas,
But not because of decrepitude or vapidity.

You animate your high prayer
With the temper of climates.
You know the horror
Of insular leper colonies
The polar domicile of
Donjuanesque bears,
The magnetic bay
Of venereal frenzy,
The equatorial herons,
Like airborne sculptures.

That is why, before our Lord,
You paralyze your experience,
In the scent of your best flower

Parallel to your chimera,
Free of sophisms,
I transform the embers of my igneous spring
Into crystal,
Hoist my joy and my plight,
And suspend my sores like prisms.

Chandelier, you sail like me:
Struck down with the absolute.
You aim your seasoned prow
Towards a golden, mourning-free archipelago.
Chandelier, hermetic skiff:
Before your maritime crystal,
My recalcitrant dreams
Are rendered silent, zero-like,

Motionless, lofty and adoring.


Translated into English by Luis Juan SOLÍS CARRILLO 


***

Ancora

                                   


Până să arunc ancora în comoara
Ultimei mele iubiri, simt nevoia
De a alerga prin lume, înfierbântat ca un atlet –
Cu tinereţea, şi o sămânţă aurie, prin buzunare.

Să îmbrăţişez doresc un şarpe al Nilului,
O viperă ascunsă în şalul Cleopatrei,
Şi să ascult tulburele solilocviu
Al Sfintei Fecioare din Piramidă.

Voi debarca în ţinutul natal,
Ca să mă fac copil şi să trasez în ceară
Cu un gest fraged, pe vechea mea tăbliţă,
Profilul celei din Guadalupe.

Cu sărutări precum Hinduşii sau Polinezienii,
Ca sălbăticiunile dungate ale codrului sau urşii cei lânoşi,
O să-mi arunc ancora lângă o femeie a locului de baştină,
Ce poartă lungi cercei în urechiuşe.

Şi voi grăi cu Dragostea – să-I spun
Cum orice crunt păcat mi-a fost iubire-adâncă.
Din îngrădirea mânăstirii mele se-nalţă lina tânguire
De-a buşilea să-ţi iasă în întâmpinare,
Aidoma unei flori de albă spumă
Pe suprafaţa ceştii cu cafea.

Şi fiindcă, prin degetele-mi înfricoşate, cinci simţuri
Se-ncleştează de cele cinci măreţe continente,
Astfel eu pot, ah dragoste din urmă şi ţel suprem al meu,
Să îţi cuprind în palme sufletul din Guadalupe.

Din volumul El Son del Corazón (1921) 

*

The Anchor



Before I cast anchor in the treasure
Of my last love, I have need
To course the world, fevered as a racer –
In my pockets, youth
And a golden seed.

And to embrace a serpent of the Nile
Such as the chlamys of Cleopatra hid,
And to hearken to the quiet soliloquy
Of the Virgin Mary in the pyramid.

To disembark in my native land,
To make myself a child and childlike trace
On my old school slate, in crayon,
The profile of a Guadalupean face –

To kiss like the Hindoos or the Polynesians,
Like the striped wood beasts or shaggy bears,
And to cast anchor by a countrywoman of mine,
Wearing long earrings in her small ears.

And to say to Love – of all my sins
Even the blackest were passionate lovers.
Out of my cloisters a miserere rises up
And moves toward you with the steps of a baby,
Or as the white island of bubble hovers
On the surface of a coffee cup.

And since my five fierce fingers of sense
Grasp the five great continents,
I can, O last love and ultimate goal,
Place my hand upon your Guadalupean soul.


Translated by H.R. Hays – www.poetryfoundation.org



vineri, 14 aprilie 2017

Kavafis


Un bătrân













În dosul zgomotos al cafenelei, cu capul aplecat
pe masă, stă singur un bătrân,
în faţa lui e un ziar.

Şi, cu amărăciunea comună vârstei înaintate,
se gândeşte cât de puţin s-a bucurat de anii
când putererea îi era întreagă, şi umbletul, şi vorba.

Ştie cât este de bătrân: o vede şi o simte.
I se pare totuşi că tânăr abia ieri a fost.
Cât de puţin timp a trecut, aşa puţin.

Se gândeşte la Moderaţie, cum l-a mai păcălit,
cum a putut să creadă – ce nebun –
amăgitoarea vorbă care spune: “Şi mâine e o zi. Mai ai atâta timp.”

Îşi aminteşte frântele îmbolduri, jertfa
bucuriei. Fiece şansă pierdută
îşi râde-acum de precauţiile-i smintite.

Însă, preaplin de aduceri-aminte şi de gânduri,
bătrânul ameţeşte şi adoarme,
pe masa cafenelei odihnindu-şi capul.


*

An old man













At the noisy end of the café, head bent
over the table, an old man sits alone,
a newspaper in front of him.

And in the miserable banality of old age
he thinks how little he enjoyed the years
when he had strength, eloquence, and looks.

He knows he’s aged a lot: he sees it, feels it.
Yet it seems he was young just yesterday.
So brief an interval, so very brief. 

And he thinks of Prudence, how it fooled him,
how he always believed—what madness—
that cheat who said: “Tomorrow. You have plenty of time.”

He remembers impulses bridled, the joy
he sacrificed. Every chance he lost
now mocks his senseless caution.

But so much thinking, so much remembering
makes the old man dizzy. He falls asleep,
his head resting on the café table. 



Translated by Edmund Keeley/Philip Sherrard (http://www.cavafy.com/poems/content.asp?id=39&cat=1)

(C.P. Cavafy, Collected Poems. Translated by Edmund Keeley and Philip Sherrard. Edited by George Savidis. Revised Edition. Princeton University Press, 1992)