The Last Will
and Testament of Silverdene Emblem O’Neill
I, SILVERDENE EMBLEM O'NEILL (familiarly
known to my family, friends, and acquaintances as Blemie), because the burden
of my years and infirmities is heavy upon me, and I realize the end of my life
is near, do hereby bury my last will and testament in the mind of my Master. He
will not know it is there until after I am dead. Then, remembering me in his
loneliness, he will suddenly know of this testament, and I ask him then to
inscribe it as a memorial to me.
I have little in the way of
material things to leave. Dogs are wiser than men. They do not set great store
upon things. They do not waste their days hoarding property. They do not ruin
their sleep worrying about how to keep the objects they have, and to obtain the
objects they have not. There is nothing of value I have to bequeath except my
love and my faith. These I leave to all those who have loved me, to my Master
and Mistress, who I know will mourn me most, to Freeman who has been so good to
me, to Cyn and Roy and Willie and Naomi and -- But if I should list all those
who have loved me, it would force my Master to write a book. Perhaps it is vain
of me to boast when I am so near death, which returns all beasts and vanities
to dust, but I have always been an extremely lovable dog.
I ask my Master and Mistress to
remember me always, but not to grieve for me too long. In my life I have tried
to be a comfort to them in time of sorrow, and a reason for added joy in their
happiness. It is painful for me to think that even in death I should cause them
pain. Let them remember that while no dog has ever had a happier life (and this
I owe to their love and care for me), now that I have grown blind and deaf and
lame, and even my sense of smell fails me so that a rabbit could be right under
my nose and I might not know, my pride has sunk to a sick, bewildered
humiliation.
I feel life is taunting me with
having over-lingered my welcome. It is time I said good-bye, before I become
too sick a burden on myself and on those who love me. It will be sorrow to
leave them, but not a sorrow to die. Dogs do not fear death as men do. We
accept it as part of life, not as something alien and terrible which destroys
life. What may come after death, who knows?
I
would like to believe with those of my fellow Dalmatians who are devout
Mohammedans, that there is a Paradise where one is always young and
full-bladdered; where all the day one dillies and dallies with an amorous
multitude of houris, beautifully spotted; where jack rabbits that run fast but
not too fast (like the houris) and are as the sands of the desert; where each
blissful hour is mealtime; where in long evenings there are a million
fireplaces with logs forever burning, and one curls oneself up and blinks into
the flames and nods and dreams, remembering the old brave days on earth, and
the love of one's Master and Mistress.
I
am afraid this is too much for even such a dog as I am to expect. But peace, at
least, is certain. Peace and long rest for weary old heart and head and limbs,
and eternal sleep in the earth I have loved so well. Perhaps, after all, this
is best.
One
last request I earnestly make. I have heard my Mistress say, "When Blemie
dies we must never have another dog. I love him so much I could never love
another one." Now I would ask her, for love of me, to have another. It
would be a poor tribute to my memory never to have a dog again. What I would
like to feel is that, having once had me in the family, now she cannot live
without a dog! I have never had a narrow jealous spirit. I have always held
that most dogs are good (and one cat, the black one I have permitted to share
the living room rug during the evenings, whose affection I have tolerated in a
kindly spirit, and in rare sentimental moods, even reciprocated a trifle). Some
dogs, of course, are better than others. Dalmatians, naturally, as everyone
knows, are best. So I suggest a Dalmatian as my successor.
He
can hardly be as well bred or as well mannered or as distinguished and handsome
as I was in my prime. My Master and Mistress must not ask the impossible. But
he will do his best, I am sure, and even his inevitable defects will help by
comparison to keep my memory green. To him I bequeath my collar and leash and
my overcoat and raincoat, made to order in 1929 at Hermes in Paris. He can
never wear them with the distinction I did, walking around the Place Vendôme,
or later along Park Avenue, all eyes fixed on me in admiration; but again I am
sure he will do his utmost not to appear a mere gauche provincial dog. Here on
the ranch, he may prove himself quite worthy of comparison, in some respects.
He will, I presume, come closer to jack rabbits than I have been able to in
recent years. And for all his faults, I hereby wish him the happiness I know will
be his in my old home.
One
last word of farewell, Dear Master and Mistress. Whenever you visit my grave,
say to yourselves with regret but also with happiness in your hearts at the
remembrance of my long happy life with you: "Here lies one who loved us and
whom we loved." No matter how deep my sleep I shall hear you, and not all
the power of death can keep my spirit from wagging a grateful tail.
Tao House, 17 December 1940
***
Ultimele dorinţe şi
testamentul lui Silverdene Blazon O’Neill
Eu,
SILVERDENE BLAZON O’NEILL (cunoscut alor mei, prietenilor şi cunoştinţelor ca
Blemie), dat fiind că abia mai răsuflu sub povara anilor şi a beteşugurilor, şi
întrucât îmi dau seama că sfarşitul îmi este aproape, îngrop astfel ultimele
mele dorinţe şi testamentul în mintea stăpânului meu. El nu va ştii de prezenţa
lor acolo decât când eu nu voi mai fi. Şi atunci, amintindu-şi de mine în
singurătate, va ştii dintr-odată de existenţa acestui testament pe care îl rog
să îl aştearnă pe hârtie drept omagiu adus amintirii mele.
Nu am multe bunuri pământeşti de
lăsat urmaşilor. Câinii sunt mai înţelepţi ca oamenii. Nu se ataşază de
lucruri. Nu îşi petrec zilele adunând obiecte de preţ. Nu îşi pierd somnul
gândindu-se cum să păstreze ceea ce au sau cum să obţină ce nu au. Singurele
bunuri de lăsat urmaşilor sunt dragostea şi credinţa mea. Pe acestea le las
tuturor celor care m-au iubit, Stăpânului şi Stăpânei mele, despre care ştiu că
mă vor regreta cel mai mult, lui Freeman care s-a purtat foarte frumos cu mine,
lui Cyn şi lui Roy şi lui Willy şi Naomi şi
-- Dar nu aş vrea să îl pun pe stăpânul meu să scrie o carte cu numele
tuturor celor care m-au iubit. Poate că sună vanitos să mă laud astfel înainte
de moarte, cea care transformă în praf animalele precum şi motivele de laudă,
însă am fost cu adevărat un câine adorabil.
Le cer Stăpanilor mei să îşi
amintească de mine mereu, dar să nu mă jelească prea mult. Cât am trăit, am
încercat să le aduc consolare la vreme de tristeţe şi să le înveselesc mai mult
clipele de bucurie. Mă doare faptul că moartea mea îi va îndurera. Fie ca ei să
îşi aducă aminte că nici un alt câine nu a fost mai fericit ca mine în viaţă (le
sunt îndatorat pentru dragostea si grija lor) dar de când am devenit orb şi
surd şi olog, şi chiar simţul mirosului mi l-am pierdut aşa încât nici dacă
vreun iepure mi s-ar cuibări lângă bot nu mi-aş da seama, acum mândria mea s-a
transformat în umilinţă şi uimire.
Mi se pare ca viaţa îmi joacă un
renghi fiindcă i-am întârziat prea mult în prag. E timpul să îmi iau rămas bun,
până nu devin o povară prea urâtă mie însămi şi celor ce mă iubesc. Îmi va fi
greu să îi părăsesc dar nu va fi dureros să mor. Câinii nu se tem de moarte ca
oamenii. O acceptăm drept parte a vieţii şi nu ca pe ceva străin şi groaznic,
aducător de sfârşit. Ce va fi după moarte, cine poate ştii?
Mi-ar plăcea să cred, împreună cu
acei Mahomedani convinşi dintre Dalmaţieni, că există un Paradis unde eşti
mereu tânăr şi plin de vigoare; unde toata ziua ţi-o petreci alergând şi
hârjonindu-te cu o mulţime de houri[1]
adorabile, cu pete minunate; unde iepurii de câmp alergă iute dar totuşi îi
poţi prinde (ca şi pe houri) şi sunt numeroşi ca grăunţele de nisip; unde fiece
oră încântătoare este ora mesei; unde în serile lungi focul de buşteni arde în
milioane de cămine, şi te poţi face covrig ca să clipeşti spre flăcări dând din
cap şi visând, aminindu-ţi zilele măreţe din viaţa pământeană, precum şi
dragostea Stăpânului şi a Stăpânei.
Dar mă tem că aceste lucruri îmi
depăşesc până şi mie aşteptările. Totuşi pacea, măcar atât, e lucru sigur.
Pacea şi o lungă odihnă pentru oasele bătrâne şi obosite, dar şi somnul de veci
în pământul pe care l-am iubit atât. Până la urmă, poate că e cel mai bine aşa.
Mai am o ultimă dorinţă sinceră. Am auzit-o pe
Stăpâna mea spunând: “Când Blemie se va duce nu vreau să mai luăm alt câine. Îl
iubesc prea mult ca să mai vreau un altul.” Vreau să o rog, de dragul meu, să
îşi ia un alt câine. Altminteri, ce strălucire ar mai avea amintirea mea? Mi-ar
plăcea să ştiu că, după m-a avut pe mine alături, nu mai poate trăi fără un
câine! Eu nu am fost niciodată gelos sau meschin. Mereu am susţinut că
majoritatea câinilor sunt grozavi (dar şi una dintre pisici, anume cea neagră
căreia i-am permis uneori să stea cu mine serile pe covoraşul din sufragerie,
şi pe care am binevoit să o las să îşi exprime sentimentele, ba chiar i-am
răspuns cu oarece afecţiune, în rarele mele pase sentimentale). Desigur că anumiţi
câini sunt mai buni ca alţii. Şi fireşte că Dalmaţienii sunt cei mai buni, precum
se ştie. Aşadar, sugerez ca un Dalmaţian să îmi urmeze.
Mi-e greu să cred că va fi la fel
de binecrescut şi de educat sau tot aşa de manierat şi arătos pe cât am fost eu
când eram în putere. Stăpânul şi Stăpâna mea nu trebuie să ceară imposibilul.
Dar sunt convins că se va strădui iar defectele lui vor ajuta prin comparaţie
să mi se păstreze vie amintirea. Lui îi
las zgarda şi lesa mea precum şi haina de plimbare şi cea de ploaie, făcute pe
comandă în 1929 la Hermes în Paris. Nu le va purta niciodată cu eleganţa
caracteristică mie, când ieşeam la plimbare prin Place Vendome sau pe Park
Avenue şi toţi ochii mă urmăreau cu admiraţie; însă cu siguranţă va face tot ce
îi va sta în putinţă pentru a se dovedi mai mult decât un câine stângaci şi
provincial. Aici la fermă, se va ridica probabil la înălţimea aşteptărilor, din
unele puncte de vedere. Va reuşi desigur să se apropie de iepurii de câmp mai
mult decât am facut-o eu în ultimii ani. Şi, în ciuda lipsurilor lui, îi urez
în scris fericirea care îi este menită în vechiul meu cămin.
Un ultim cuvânt de rămas bun,
Dragii mei Stăpâni. De câte ori veţi veni la mormântul meu, să pronunţaţi cu
regret în sinea voastră dar şi cu bucurie în inimi, gândindu-vă la lunga şi
fericita mea viaţă alături de voi: “Aici odihneşte cel ce ne-a iubit şi pe care
noi l-am iubit.” Oricât de adânc voi dormi atunci, eu am să vă aud, şi întreagă
puterea morţii nu va fi în stare să îmi stăvilească spiritul care o să dea din
coadă cu recunoştinţă.
Casa Tao, 17 Decembrie 1940
[1]
In Islam, the ḥūr or ḥūrīyah[note 1] (Arabic:
حورية) are commonly
translated as "(splendid)[1]
companions of equal age (well-matched)",[2]
"lovely eyed",[3]
of "modest gaze",[4]
"pure beings" or "companions pure" of paradise, denoting
humans and jinn who
enter Jannah (paradise) after
being recreated anew in the hereafter.[5]
Islam also has a strong mystical tradition which places these heavenly delights in
the context of the ecstatic awareness of God.[6]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu