Margaret Atwood - Dearly/Ardoarea

 

DEARLY

 

It’s an old word, fading now.

Dearly did I wish.

Dearly did I long for.

I loved him dearly.

 

I make my way along the sidewalk

Mindfully, because of my wrecked knees

About which I give less of a shit

than you may imagine

since there are other things, more important –

wait for it, you’ll see –

 

bearing half a coffee

in a paper cup with –

dearly do I regret it-

a plastic lid

trying to remember what words once meant.

 

Dearly.

How was it used?

Dearly beloved.

Dearly beloved, we are gathered.

Dearly beloved, we are gathered here

In this forgotten photo album

I came across recently.

 

Fading now,

The sepias, the black and whites, the colour prints,

Everyone so much younger.

The Polaroids.

What is a Polaroid? Asks the new born.

Newborn a decade ago.

 

How to explain?

You took a picture and then it came out the top.

The top of what?

It’s that baffled look I see a lot.

So hard to describe

The smallest details of how-

All these dearly gathered together-

Of how we used to live.

We wrapped up garbage

In newspaper tied with string.

What is newspaper?

You see what I mean.

 

String though, we still have string.

It links things together.

A string of pearls.

That’s what they would say.

How to keep track of the days?

Each one shining, each one alone,

each one then gone.

I’ve kept some of them in a drawer on paper,

Those days, fading now.

Beads can be used for counting.

As in rosaries.

But I don’t like stones around my neck.

 

Along this street there are many flowers,

Fading now because it is August

And dusty and heading into fall.

Soon the chrysanthemums will bloom,

flowers of the dead in France.

Don’t think this is morbid.

It’s just reality.

 

So hard to describe the smallest details of flowers.

This is stamen, nothing to do with men.

This is pistil, nothing to do with guns.

It’s the smallest details that foil translators

And myself too, trying to describe.

See what I mean.

You can wander away. You can get lost.

Words can do that.

 

Dearly beloved, gathered here together

in this closed drawer,

fading now, I miss you.

I miss the missing, those who left earlier.

I miss even those who are still here.

I miss you all dearly.

Dearly do I sorrow for you.

 

Sorrow: that’s another word

You don’t hear much anymore.

I sorrow dearly.

 

 

 

 

ARDOAREA

 

Un cuvânt vechi, care acum se pierde.

Mi-am dorit cu ardoare.

Am tânjit cu ardoare.

L-am iubit cu ardoare.

 

Îmi croiesc drum pe trotuar

Cu luare-aminte, din cauza genuchilor zdrobiți.

De care nu-mi prea pasă

cum poate bănuiești

fiindcă mai sunt și alte lucruri, mai importante –

așteaptă, vei vedea -

 

purtând cafeaua pe jumătate băută

într-un pahar de carton cu –

regret faptul cu ardoare –

un capac de plastic

și încercând să îmi amintesc ce însemnau cuvintele odată.

 

Ardoarea.

Cum era folosit?

Dragilor.

Dragii noștri, ne-am adunat.

Dragii noștri ne-am adunat aici

în acest album uitat

pe care l-am descoperit recent.

 

Și în care acum se estompează,

culorile sepia, albul și negrul, printul color,

cu toții mult mai tineri.

Polaroidul.

Ce este Polaroidul? Întreabă nou-născutul.

Născut acum 10 ani.

 

Cum să explic?

Făceai o poză și ieșea pe sus.

Cum adică pe sus?

Mereu mă confrunt cu privirea nelămurită.

E greu de descris

în cele mai mici detalii –

cum dragii noștri adunați laolaltă

obișnuiau să viețuiască.

Strângeam gunoiul în ziar

legat cu sfoară.

Ce este ziarul?

Înțelegeți ce zic.

 

Totuși încă mai avem sfoară.

Care să lege lucrurile.

Un șirag de perle.

Așa ar fi zis ei.

Cum să-ți numeri zilele?

Fiecare unică în strălucirea ei,

Fiecare apoi dispărută.

Câteva le-am păstrat într-un sertar pe hârtie,

Acele zile, care acum se șterg din amintire.

Poți ține socoteala cu mărgele.

Precum un rozariu.

Dar nu-mi agăța pietrele de gât.

 

Sunt multe flori pe strada asta,

care se scutură acum în august,

cu praful și însemnele toamei.

Curând va sosi vremea crizantemelor,

florile morților în Franța.

Să nu vi se pară ceva morbid.

E simpla realitate.

 

Cel mai greu este să descrii florile în detaliu.

Acesta este stamina, doar nu puterea bărbatului.

Acesta-i pistilul, doar nu pistolul.

Cele mai mici detalii scot peri albi traducătorului.

Și mie, care încerc să descriu.

Vezi ce zic.

Poți ajunge departe. Te poți pierde.

Prin cuvinte.

 

Dragii noștri, adunați laolaltă

în acest sertar închis,

figuri care acum se șterg, îmi este dor de voi.

Mi-e dor să-mi fie dor, de cei plecați primii.

Mi-e dor chiar și de aceia care sunt încă aici.

Ard de dorul vostru.

Vă regret cu ardoare.

 

Regretul: alt cuvânt

pe care nu prea îl mai auzim.

Ardoarea regretului.

From the volume Dearly, published in 2021/ Din volumul Ardoarea, publicat in 2021.

 

 

 

 

 

 

 

PISICILE DIN CUIBAR - Oana Catalina Bucur

 

Vis 

 

Când am ajuns în deșert 

i-am spus mamei: „mi-e foame!”. 

Atunci smochinul și-a ridicat brațele până la mine 

și m-a hrănit. 

Când am ajuns în peșterile 

din centrul pământului

 i-am zis tatălui: „mi-e sete!”. 

Atunci soarele m-a îmbrățisat 

și mi-a potolit setea. 

Când am ajuns la sfârșitul lumilor 

i-am zis fratelui meu: „mi-e tare somn!”. 

Și atunci timpul a suflat praf de stele argintat 

peste tot trupul meu. Odihnindu-mă. 

*

Dream

 

When I reached into the desert 

I told mother: “I am hungry!”. 

It was then that the fig-tree lifted 

its braches towards me and fed me. 

 

When I reached into the caves 

at the center of the earth, 

I told my father: “I am thirsty!”. 

It was then that the sun hugged me 

and quenched my thirst. 

 

When I reached up to the worlds’ margin, 

I told my brother” “I am so sleepy!”. 

And then time blew 

silvery star dust 

all over my body. 

 

Putting me to rest.

 

UNU

În fiecare trup 

Sălăşluieşte un sâmbure-rădăcină de măslin. 

 

Eu sunt 

Femeia aceea 

în care respiră 

toate oceanele din Dumnezeu 

... şi 

cu seva tâmplelor mele 

se hrănesc de o eternitate quasarii. 

 

Începutul şi sfârşitul sunt eu, 

frunza de măslin 

neştiută de nimeni, 

căzută într-un albastru 

al palmelor tale stângi, 

hrănită cu alb, 

 

şi simt că Azi, 

prin tine, 

am devenit brusc 

cealaltă Evă

*

ONE

Everybody 

is inhabited by an olive root seed. 

 

I am 

that Woman 

within which all 

God’s oceans breathe

…and 

the quasars have been feeding 

upon the sap of my temples for an eternity. 

 

I am the beginning and the ending, 

the olive leaf 

which no one knows about, 

that fell into the blue 

of your left palms, 

fed on whiteness, 

 

and I feel that Today, 

through you, 

I have suddenly become 

the other Eve.

 

 

Încheietura mea dreaptă

 

Eram prinsă într-un ochi de apă 

Nu era al meu.  

În el curgeau toate oceanele  

lumilor. 

văzute şi nevăzute. 

 

M-am lăsat prinsă 

ca să spionez 

legile muririi 

facerea pâinii 

unduirea felinelor 

în atac. 

Dar pâinea stă la dospit 

ascunsă 

duminică dimineaţa 

aşa că m-am retras din  

ochiul de apă 

şi m-am ascuns 

în curgerea  

sângelui 

prin venele de la încheietura dreaptă. 

 

Aici tac. Şi sunt sânge.  

Uneori roşu. Rareori alb. 

*

My right joint

 

I was entrapped into a water pool 

It wasn’t mine. 

All the worlds’ oceans 

flowed into it. 

Seen and unseen. 

 

I have allowed myself to fall into the trap 

so that I might spy 

on the laws of dying 

the making of the bread 

the swerving of felines 

when they attack. 

But the bread is sat to grow 

in hinding

on Sunday mornings 

so that I withdrew myself from 

the water pool 

and hid myself 

inside the flowing 

of blood 

through the veins of the right wrist. 

 

This is where I am silent. And I am blood. 

Sometimes red. Seldom white.

 

 

Pisicile din cuibar

 

Cuvintele mari îmi dau târcoale.

Vor să mi se așeze în poală

dar înainte se apropie așa... tip-til/tip-til

ca niște pisici sătule  

și simandicoase.

 

Ele se ating din mers

 de pulpa piciorului stâng

ca și când eu nu mă prind

că ele își marchează tacit

Teritoriul. 

 

Cuvintele mari nu vin direct  

la tine. 

Nu.  

 

Ele se alintă mai întâi. 

unduitor (carevasăzică).

Vor să te prindă în  

vraja lor

să te cucerească 

să pună stăpânire pe tine

să te facă să crezi  

că 

fără prezența lor în viața ta

tu nu mai ai  

niciun Sens 

*

The cats in the nest

Big words circle round me.

They want to cuddle in my lap

But before they come close like this...tip-toe/ tip-toe

as some satiated 

and pretentious

cats.

 

They rub themsleves while walking against

the shin of my left leg

as if I were unaware of the fact

that they are silently marking

their Area.

 

Big words do not come right

up to you.

No.

 

Initially they cuddle.

windingly (so to speak).

They want to cast their 

spell on you

to win you over,

make you believe

that

without their presence in your life

you no longer have

any Meaning

Volum publicat la Editura EIKON, Bucuresti, 2021

Volume published by EIKON Press, Bucharest, 2021

 

An old wolf’s hunting days/ Despre vânătoare la lupii bătrâni

 

The deer was wounded. He had been sniffing its traces since midday.

A streamlet of blood like a copper lock floated along the riverbank.

He could hear its rustling in the bushes opposite him and swallowed dryly.

His ear twitched trying to drive away an insect but his eyes were pivoted

on the arched backbone that showed above the green blossoms.

 

Similarly, with you…

You were sick and I sniffed at your wounds closely,

rejoicing within that I shall be able to catch up with you,

albeit you weren’t running. At least not from me. You just stood your ground and kept smiling.

You even extended your hand once, which I could have bitten.

Instead, I licked it cautiously and it caressed me once (and then once more).

That was a time of dreaming and of captivity, when hunting was a child’s play.

The muscles in your calves have grown strong since then. 

I kept chasing you through the bushes until finally

I was left behind as you distanced yourself without panting

or turning you head, and then you were gone!

 

The wolf is too old now to keep chasing after his deer.

Ear merely shaking an imaginary insect,

muzzle in the wind, he contents himself with sniffing

the scent of freedom in motion of which he can only dream now.

Căprioara era rănita. Îi adulmecase urma pe la amiază.

Un fir de sânge ca o șuviță arămie plutea pe lângă mal.

O auzea foșnind în tufișul din fața lui și înghițea în sec.

Urechea i se zbătea încercând să scuture o insectă dar ochii erau fixați

pe spinarea care apărea arcuindu-se peste mugurii verzi.

 

Așa a fost și cu tine…

Erai bolnav și îți adulmecam de aproape rănile,

bucurându-ma în sinea mea că voi putea să te prind din urmă,

deși tu nu fugeai. Cel putin nu de mine. Doar stăteai pe loc și zâmbeai…

Ba chiar mi-ai întins odată mâna pe care aș fi putut să o mușc.

În schimb am lins-o precaut iar ea m-a alintat o dată (și apoi încă o dată).

A fost un timp al visării și al captivității acela când vânătoarea era o joacă.

Ţi-ai întărit între timp mușchii gambei. Am alergat prin desișuri până când în sfârșit

m-ai putut lăsa în urmă fără să gâfâi, apoi te-ai îndepărtat și,

fără să mai întorci capul, dus ai fost!

 

Lupul e prea bătrân acum ca să alerge după căprioara lui.

Doar urechea mai scutură uneori o insectă imaginară.

Cu botul în vânt se mulțumește să adulmece

aroma libertății în mișcare la care poate numai visa.

Frumos ne șade /Suits us right - Stefan Alexandru Ciobanu

                                                                     Sursa imaginii: https://www.citycentremuraltrail.co.uk/murals/muralabout/28

Frumos ne șade vii sau morți pe planeta asta,

învârtiți în jurul soarelui.

Forța centrifugă este cea care stropește pe șevalet în locul nostru,

răzbate piatra sau zgârie hârtia

țipând semnele răcirii noastre.

 

Frumos ne șade scriind, citind sau

ascultând acum aceste rânduri.

 

Frumos ne șade cu zâmbetul pe sponci,

cu vântul sau,

altădată,

cu țărâna vie prin păr

și cu stelele la milioane de ani

depărtare lucind deasupra noastră

vii sau moarte.

 

Frumos ne șade când ne privim în oglindă:

o da!, de ce nu vedem că până și sufletul a făcut burtă?

că lacrima nu mai are loc de obraz?

și inima este sufocată de cuticule?

 

Frumos ne șade din timp în timp,

noaptea mai ales,

în ora lupului,

când ne întoarcem în pat cu tot cu pat,

și tragem pătura peste vertij fără să stingem veioza.

 

*

 

Suits us right dead or alive upon this planet,

circling the sun.

The centrifugal force is what smears the canvas instead of us,

breaks through stone or punctures the paper

yelling the signs of our drifting away.

 

Suits us right to be writing, reading or

listening to these lines.

 

Suits us right barely smiling,

the wind or,

some other time,

the live earth through our hair

and the stars millions of years

away shining above us

dead or alive.

 

Suits us right when we look in the mirror:

oh yeah! why can't we notice how bloated our soul has become?

how the tear is too large for our cheek?

and our heart is choking on cuticles?

 

Suits us right time and again,

especially at night,

within the hour of the wolf,

when we toss in bed and turn with our bed and all,

to be pulling the cover over the dizzy spell without putting out the light.

                                                                        Source of image: https://www.citycentremuraltrail.co.uk/murals/muralabout/58