„Writing as if you were to die tomorrow”
seems to be - in the vein of a serial
and carefree feminine bourdieu – the sketch of a genuine poetic self-analysis
as a geometric site of all the soul-searching visions of the authoress. (...)
Here is a woman writer endowed with psychonanalytical skills and a book that
moves us like the discovery of a new life form on an unknown planet.” – Angela Furtună
The white
parlor
at
the intentsive care unit
darkness
seeps through the keyhole
light
is beautifully quiet
in
the last photograph
the
white parlour is getting narrower
there
are ambulances rushing through me
I
fear not to be deserted
while
sleeping
snail
shop-windows
are shattered in the blindmen’s eyes
no
road in between worlds whatsoever
underneath
the eyelids
the
mere snail’s winter sleep
troubled
by the screaming of an ambulance
rushing
through the darkness
never-ever
I
do not recall riding the bike
I
remember falling and the arms
that
picked me up
the
apple-trees were scattering their flowers
and
I had found out that the earth
is
much more comprising below the roots
as
my father filled back the lime pit
I
ran away from home before that morning
and
got the chills.
the
light lasts long enough for me to open up my arms
we
inhabit it for one single day
just
like the fireflies
the
first and last dance with life
is
cruelly beautiful
we
shall never die
that
is what you promised
the photographer
the
memories are less colorful
since
the pills in the drawer have multiplied
green,
yellow, and two whites
on
an empty stomach
therapy
becomes boring
you
cannot touch base
if
you were born limp
good
and evil are counterpoised
on
the same thread
my
name is forgotten
signifying
the coming apocalypse
cold
morning graphics
the
earth sliding
from
underneath my feet
in
the end the cranes were gone
the
park orchestra
and
the photographer
From the volume
Mon amour, ma tristesse – Eastern Life Scenes (Vinea Publishing House, 2019)
*
„A scrie de parcă ai muri mâine” pare să
fie - în cheia unui bourdieu feminin,
serialist şi lejer – schita unei veritabile autoanalize poetice ca loc
geometric al tuturor viziunilor autoarei despre căutarea de sine.(...) Iată o
autoare cu virtuţi de psihanalist şi o carte care te emoţionează precum
descoperirea unei forme noi de viată de pe o altă planetă.” - Angela Furtună
culoarul alb
la
terapie intensivă
întunericul
intră pe gaura cheii
ce
frumos tace lumina
în
ultima fotografie
prin
mine gonesc ambulanţe
mi-e
teamă să fiu părăsită în somn
melc
se
sparg vitrine în orbul ochilor
şi
niciun drum între lumi
sub
pleoape
doar
somnul de iarnă al melcului
tulburat
de ţipetele unei ambulanţe
gonind
prin beznă
niciodată
nu-mi
amintesc mersul pe bicicletă
ţin
minte căderea şi braţele
care
m-au ridicat
se
scuturau merii
şi
aflasem că pământul
e
mult mai încăpător sub rădăcini
când
tata astupa groapa cu var
până
dimineaţa am fugit de acasă
şi
m-am îmbolnăvit de friguri
lumina
durează atât cât să deschid braţele
şi
locuim în ea o singură zi
ca
efemeridele
primul
şi ultimul dans cu viaţa
e
de o frumuseţe crudă
nu
vom muri niciodată
aşa
mi-ai promis
fotograful
amintirile
sunt mai decolorate
de
când s-au înmulţit pastilele în sertar
verde,
galben şi două albe
pe
stomacul gol
terapiile
devin plictisitoare
n-ai
cum să fii cu picioarele pe pământ
dacă
eşti olog din naştere
binele
şi răul se balansează
pe
acelaşi fir de aţă
îmi
uit numele
semn
al apocalipsei
grafica
dimineţilor reci
alunecarea
pământului
de
sub picioare
la
sfârşit au plecat cocorii
fanfara
din parc
şi
fotograful
Din volumul
Mon amour, ma tristesse – Scene de viaţă în est
(Editura Vinea, 2019)
