Adela Efrim (Romania)

ploaia ne amintea că suntem vii

aşa ne-a găsit tăcerea
jucam marocco 

ploaia ne amintea că suntem vii

săpam un tunel 

să ne putem privi

nu știu de mai e vreme

răsfir trupul îl caut apoi

și nu știu de mai e vreme

să ne recunoaștem

tu

eu
și invers

orașul merge în urma noastră

Merg pe stradă de ore

îmi vorbesc mestecenii

nu îi inteleg

clopotarul ordonă dangătul de amiază

acum, aici, cât mai tare să bată clopotul

apuc funia și îmi vine să joc coarda

nu, asta nu se face, chiar nu se face

îmi șoptește clopotarul

întinde mâna
mă eliberează
orașul merge în urma noastră
ca în urma cortegiului

orașul ce mușcă din noi

lungi, interminabile pasaje ale aceluiasi vis

un adăpost unde îmi proptesc strigătul

în acest oraș ce mușcă din noi

statuile ne privesc
vor să plece la plimbare

sa ne țină de mână
să nu ne rătăcim

privilegiul
că suntem atât de vii

Doar o cafea, atât

Ibricul nu a ruginit
nisipul mai știe să fiarbă molcom
cafeaua dă în clocot 
draperiile grele trag ziua în arșită
ceștile aruncate pe covor
așteaptă libertatea/ eliberarea
poveștii din zaț

Despre mine:  Am scris în liceu sub îndrumarea scriitorului Marian Barbu (profesorul de română şi dirigintele meu), apoi m-am făcut om “serios”, ingineră, fiind absolventă a unui  Liceu de Matematică Fizică "Fraţii Buzeşti". Am reînceput să scriu după 30 de ani, pentru că, oricât ai încerca să fugi de poezie, te găseşte necondiţionat, când te aştepţi mai puţin. Şi m-a găsit, de atunci,  în fiecare zi, îmi face programul după cum pofteşte şi  mereu îi permit orice răsfăt. Ne e bine împreună şi sper să avem multe de povestit mult timp de acum încolo. Simplu, aşa cum le stă bine unor prieteni vechi, ce, pentru o perioadă nu, nu au stat despărtiti, doar au tot repetat scenarii, regii , iar acum îşi privesc propria piesa de teatru. Premiera, volumul meu de debut “Şi moartea scrie uneori poeme” (Paralele 45, 2016) a avut loc, acum, răbdători, scriem... ce va urma, cine mai stie?

***

the rain reminded us of being alive

that’s how silence found us

we were playing morocco

the rain reminded us of being alive

we were digging a tunnel

in order to look at each other

not knowing if there is time

spreading out the body then searching for its parts

not knowing if there is time

to recognize each other

you

me

and the other way round

city following in our wake

wandering the streets for hours

the birches address me

I don’t get their meaning

the bell-man commands the midday toll

right now, right here, let the bell strike out loudly

I grab the rope and feel like jumping it

no that is not done, really not done

the bell-man whispers

he extends a hand

sets me free

the city following in our wake

like a funeral procession

city biting on us

long, endless sequences of the same dream

a shelter to prop my yelling

in the city that’s biting on us

with on-looking statues

that would go for a walk

holding us by the hand

so that we may not waste

the privilege

of being so alive

Just one coffee, that’s all

The coffee pot isn’t rusty

the sand can still simmer gently

the coffee spills over

the thick curtains tow the day into heat

the cups scattered on the rug

expecting the freedom

of the story in the coffee grounds

About the author: She wrote in highschool under the supervision of writer Marian Barbu (her Romanian teacher), then she turned “serious”, becoming an engineer, after the graduation of Mathematics-Physics Highschool “Fraţii Buzeşti”. She took up writing again around the age of thirty, because “no matter how much you may try to run away from poetry, it eventually finds you again, when you expect it the least.” And it kept finding her, ever since, on a daily basis, arranging her schedule as it pleases, since the author indulges its every mood. “We enjoy each other and I do hope we will continue telling stories for a long while yet. In a simple way, as it suits old chaps, who did not separate but for some time have simply mimicked scenarios, stage-directions, and now lay back and enjoy their own performance.” Her debut volume, Death Herself Writes Poems Once in a While (Paralela 45, 2016), has recently been released and presently she keeps on writing patiently since “no one knows what the future holds in store for us.”