Self-Reliance
(1841, Excerpt)
"There will be an agreement in whatever variety of
actions, so they be each honest and natural in their hour. For of one will, the
actions will be harmonious, however unlike they seem. These varieties are lost
sight of at a little distance, at a little height of thought. One tendency
unites them all. The voyage of the best ship is a zigzag line of a hundred
tacks. See the line from a sufficient distance, and it straightens itself to
the average tendency. Your genuine action will explain itself, and will explain
your other genuine actions. Your conformity explains nothing. Act singly, and
what you have already done singly will justify you now. Greatness appeals to
the future. If I can be firm enough to-day to do right, and scorn eyes, I must
have done so much right before as to defend me now. Be it how it will, do right
now. Always scorn appearances, and you always may. The force of character is
cumulative. All the foregone days of virtue work their health into this. What
makes the majesty of the heroes of the senate and the field, which so fills the
imagination? The consciousness of a train of great days and victories behind.
They shed an united light on the advancing actor. He is attended as by a
visible escort of angels. [...] Honor is venerable to us because it is no
ephemeris. It is always ancient virtue. We worship it to-day because it is not
of to-day. We love it and pay it homage, because it is not a trap for our love
and homage, but is self-dependent, self-derived, and therefore of an old
immaculate pedigree, even if shown in a young person.
I hope in these days we have heard the last of
conformity and consistency. Let the words be gazetted and ridiculous
henceforward. Instead of the gong for dinner, let us hear a whistle from the
Spartan fife. Let us never bow and apologize more. A great man is coming to eat
at my house. I do not wish to please him; I wish that he should wish to please
me. I will stand here for humanity, and though I would make it kind, I would
make it true. Let us affront and reprimand the smooth mediocrity and squalid
contentment of the times, and hurl in the face of custom, and trade, and
office, the fact which is the upshot of all history, that there is a great
responsible Thinker and Actor working wherever a man works; that a true man
belongs to no other time or place, but is the centre of things. Where he is,
there is nature. He measures you, and all men, and all events. Ordinarily,
every body in society reminds us of somewhat else, or of some other person.
Character, reality, reminds you of nothing else; it takes place of the whole
creation. The man must be so much, that he must make all circumstances
indifferent. Every true man is a cause, a country, and an age (emphasis
mine); requires infinite spaces and numbers and time fully to accomplish
his design; — and posterity seem to follow his steps as a train of clients. A
man Caesar is born, and for ages after we have a Roman Empire. Christ is born,
and millions of minds so grow and cleave to his genius, that he is confounded
with virtue and the possible of man. An institution is the lengthened shadow of
one man; as, Monachism, of the Hermit Antony; the Reformation, of Luther;
Quakerism, of Fox; Methodism, of Wesley; Abolition, of Clarkson. Scipio, Milton
called "the height of Rome"; and all history resolves itself very
easily into the biography of a few stout and earnest persons.
Let a man then know his worth, and keep things under
his feet. Let him not peep or steal, or skulk up and down with the air of a
charity-boy, a bastard, or an interloper, in the world which exists for him.
But the man in the street, finding no worth in himself which corresponds to the
force which built a tower or sculptured a marble god, feels poor when he looks
on these. To him a palace, a statue, or a costly book have an alien and
forbidding air, and seem to say like that, 'Who are you, Sir?' Yet they all are
his, suitors for his notice, petitioners to his faculties that they will come
out and take possession. The picture waits for my verdict: it is not to command
me, but I am to settle its claims to praise. That popular fable of the sot who
was picked up dead drunk in the street, carried to the duke's house, washed and
dressed and laid in the duke's bed, and, on his waking, treated with all
obsequious ceremony like the duke, and assured that he had been insane, owes
its popularity to the fact, that it symbolizes so well the state of man, who is
in the world a sort of sot, but now and then wakes up, exercises his reason,
and finds himself a true prince."
A te baza pe tine însuţi
(1841, Fragment)
Va exista un acord într-o varietate de acţiuni, astfel încât
ele să
fie oneste şi naturale la timpul lor. Dacă
provin dintr-o singură voinţă, acţiunile vor fi în armonie, oricât de
diferite ar părea. Dacă ne îndepărtăm puţin, gândind
un pic asupra lor, nu mai percepem diferenţele. O tendinţă unică le
conjugă. Cursa celui mai performant vapor este o linie în zig-zag. Văzută de la
o anumită distanţă, ea urmează o cale mediană a tendinţei de mişcare. Adevărata ta acţiune se va explica singură, şi îţi va
explica celelalte acţiuni autentice. Conformismul tău nu explică nimic. Acţionează
individual, şi ceea ce ai făcut tu însuţi te va justifica acum. Măreţia se
raportează la viitor. Dacă am tăria suficientă de a fi ferm astăzi pentru a
face binele, sfidând privirile piezişe, probabil că şi în trecut am făcut
binele care acum îmi ţine pavăza.
Fie cum o fi, fă binele acum. Întotdeauna sfidează
aparenţele, pentru ca mereu să o poţi face. Forţa caracterului
este acumulativă. Întregul şir al zilelor virtuoase hrănesc prezentul sănătos.
Ce anume dă maiestate eroilor senatului şi militarilor, ce ne înflăcărează
imaginaţia? Conştiinţa de a fi avut parte de zile măreţe şi de victorii în
trecut. Acestea aruncă o lumină convergentă asupra actorului care înaintează.
El pare însoţit de o escortă de îngeri. […] Noi venerăm onoarea fiindcă nu este
trecătoare. Este de-a pururi o virtute antică. Ne închinăm ei astăzi fiindcă nu
aparţine prezentului. O adorăm şi o
omagiem fiindcă nu încearcă să ne capteze dragostea şi onorul, ci se bazează pe
sine, provine din sine, şi de aceea are un pedigree imaculat, chiar dacă apare
la o persoană tânără.
Sper ca acestea să fi fost ultimele zile
ale conformismului şi consistenţei. Să se publice la gazetă şi să fie
ridiculizate aceste cuvinte. În loc de chemare la masă, să auzim fluierul
atacului Spartan. Să nu ne mai ploconim şi să ne scuzăm. Vine un mare om să ia
masa la mine. Eu nu ţin să îl mulţumesc; îmi doresc ca el să vrea să mă
mulţumească. Eu voi fi reprezentantul omenirii, şi deşi voi fi cumsecade, voi
fi şi adevărat. Să înfruntăm pe faţă şi să apostrofăm mediocritatea vicleană şi
mulţumirea placidă a timpului, şi să aruncăm în faţa obiceiului, a negoţului şi
a oficiului, faptul evidenţiat de întreaga istorie, cum că există un mare
Gânditor şi Actor responsabil oriunde lucrează un om; că un om adevărat nu
aparţine unui alt timp şi loc, ci se află în centrul lucrurilor. La un loc cu
el, se află şi natura. El îţi va afla măsura, a ta şi a tuturor oamenilor, şi a
tuturor faptelor. În mod obişnuit, orice lucru din societate ne aminteşte de
altceva sau de altcineva. Personalitatea, realitatea nu evocă nimic altceva; ea
se substituie întregului creaţiei. Omul trebuie să fie atât cât să facă împrejurările
să îi devină indiferente.
Fiecare om adevărat reprezintă
o cauză, o ţară şi o epocă (sublinierea mea); îi sunt necesare spaţii infinite şi numere şi timp pentru
a-şi îndeplini scopul; - iar posteritatea pare a-i călca pe urme ca un şir de clienţi.
Un om s-a născut Cezar şi secole după aceea am avut un Imperiu Roman. Cristos
s-a născut, şi milioane de minţi cresc şi se alătură geniului său, astfel încât
el se confundă cu virtutea şi posibilul din om. O instituţie
este prelungirea umbrei unui om; precum Monahismul l-a avut pe Pustnicul
Antonie; Reforma, pe Luther; Quakerii, pe Fox, Methodiştii, pe Wesley; Aboliţionismul,
pe Clarkson. Pe Scipio, Milton l-a numit “culmea civilizaţiei romane”; şi toată
istoria e sintetizată cu uşurinţă în biografia câtorva persoane ferme şi
cinstite.
Omul trebuie să îşi cunoască valoarea, şi să îşi păstreze cumpătul.
Să nu se furişeze sau să se strecoare cu aerul unui milog, bastard sau
interlop, într-o lume care există pentru el. Dar omul de
pe stradă, care nu găseşte în sinea lui valoarea care să corespundă forţei care
a construit un turn sau a sculptat un zeu în marmură, se simte sărac privind la
acestea. Pentru el un palat, o statuie, o carte scumpă au un aspect străin şi
interzis şi i se pare că i se adresează cu “Cine eşti tu, Domnule?” Totuşi, ele
îi aparţin cu toatele, se întrec să îi capteze atenţia, asaltându-i facultăţile
pentru a fi luate în stăpânire. Imaginea aşteaptă verdictul meu: nu ea îmi
comandă mie, ci eu sunt menit să îi stabilesc dreptul la laudă. Povestea cunoscută
cu prostănacul care a fost cules mort de beat de pe străzi, cărat în casa unui
duce, spălat şi îmbrăcat şi pus în patul ducelui şi care, la trezire, a fost
tratat cu toată atenţia ceremonioasă datorată unui duce, şi convins că a fost
nebun, îşi datorează popularitatea faptului că simbolizează atât de bine starea
omului, care în lume este un fel de prostănac, dar din când în când se
trezeşte, îşi exercită raţiunea şi se descoperă pe sine ca fiind un adevărat prinţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu