In premieră pe acest blog, doresc să vă
prezint două volume de poezii recent apărute peste ocean, care mi se par reprezentative
pentru o ramură a valului liric post-post modern. Într-un articol din Boston Review, intitulat “În adâcime şi la distanţă” (“In deep and far out”), poetul şi jurnalistul
cultural american David Baker face o recenzie amănunţită şi elogioasă a
volumelor celor două autoare, fapt care m-a făcut să mă aplec la rândul meu cu
atenţie asupra scrierilor lor, axate pe o tematică provocatoare prin
juxtapunere: solitudinea şi vitalitatea. Ce urmează este aşadar o adaptare
liberă a recenziei lui Baker pentru cititorii români.
Se remarcă de la început că cele două
autoare comunică prin versurile lor o anumită speranţă însoţită de anxietate.
În cuvintele Joannei Klink: “Dacă există o lume unde nu simţim mare lucru,/ să
ne rugăm să nu fie lumea noastră. Aici lucrurile să fie aranjate după valoare/
iar energia să ia chipul acţiunii – astfel ca sângele să se ridice la suprafaţa
pielii.”
Dacă la Emily Wilson vederea poetică pătrunde în adâncime, detaliind varietatea
uluitoare a unui peisaj luxuriant, Klink pe de altă parte priveşte în depărtări
la ecoul vast al absenţelor dintr-o lume îngheţată, afectată, prădată. Pentru
ambele poete, vitalitatea este substanţa principală a stilului poetic, fiind
cea care impulsionează acţiunea şi capacitatea de articulare într-o sferă a
solitudinii profunde. Stilul lui Wilson este de o exprimare intensă şi
contorsionată, fără vreun rând lăsat vid sau cu sensul şubred; dimpotrivă, toate
versurile ei sunt teatrale, fixate asupra unui obiect, şi te subjugă straniu:
Jos în amurg/ pe poteci/ grădina se
îngrijeşte/ de ale sale/ în devălmăşie şi cu detalii amănunţite care se
revarsă, / fapte dăunătoare, încovoiatele/ lucioasele măninchiuri de sălcii/
lăsate la pământ cu totul,/ micile explozii risipite/ pe cărărui, şi nimeni/
decât la o scară infinitezimală nu poate spune/ ce e de făcut (Grădina)
Lectura operei lui Wilson se aseamănă cu
examinarea la microscop a unei roci sau a unui fulg de zăpadă. La fiecare
apropiere se relevă detalii şi forme din ce în ce mai ascunse şi mai precise.
Autoarea se concentrează pe ciudăţeniile şi operaţiunile generative ale
naturii, cum ar fi luxuriantele “mănuchiurile de sălcii lăsate la pământ” sau
“micile explozii” ale bobocilor de trandafiri care se umflă, lepădându-şi
învelişul ca pe un corset. Există o plăcere tangibilă în această concetrare şi
în simţul lingvistic ce evoluează rând cu rând, prin repetate frânturi de vers.
Metoda lui Wilson este explicitată şi de
titlul cărţii ei, Micrografia (2009),
care reflectă obsesia ei faţă de detalii, în special “minusculul în ruine” al
stărilor naturale. În Marele Galben
Medieval,
Wilson scrie cu precizie, îngrămădeşte detalii, fertile şi febrile: “crinolina
calcaroasă” a unui burete, “lămâia cu degete” şi “personalitate
schizoidă/luciferică” sau învelişul de camuflaj al penajului de pasăre. Uneori,
această manieră detaliată constituie un impediment care face uneori ca poezia
să pară claustrofobică ca sintaxa, oarecum detaşat de claritatea unui vers
aerat. Uneori se întâmplă ca imaginile sau scopul să nu fie clare, ca în aceste
versuri de deschidere din “Panaş uscat”:
multe intervale
dispersate
în trecere
cu aducere
gândind la
primăvară
jaduri supărate
buruieni pitice
de-a lungul peceţilor
peste pământul umed
asprime defensivă
lovind în ambele direcţii, eşec şi
trăsături asediate, în afară.
Asemenea dificultăţi de receptare fac
parte din metoda ei de a observa sau de a articula ciudăţenia fiecărei entităţi
naturale. Când priveşti prea de aproape, sfârşeşti prin a-ţi încrucişa ochii. De
obicei însă, examinările ei par făcute cu precizie, potrivite în context şi
revelatoare. Urmăreşte plină de încântare dezvoltarea proceselor botanice,
precum “Vârfurile lungi şi conice/ ca ale păstârnacului/ se revarsă şi se
îngrămădesc/ în fizionomia bovină/ a unei portocale amare borţoase.”
Pentru a-şi împrospăta viziunea, autoarea schimbă uneori categoriile
gramaticale: vrabia cu gât alb “gâtuie primăvara” sau “plante molatice se
încolăcesc/ în şiruri povârnite/ cu repeziciunea închegată/ a suviţelor
dezlânate.” Pentru
a face observaţii cu limbajul adecvat, ea detectează denumirile tehnice ale
diverselor lucruri, cum ar fi “plăci ciliate” sau “concatenări concentrice”,
până şi strategiile ei poetice cu linii frânte şi figuraţii par integrate în
dezvoltarea organică a lucrurilor naturale.
Prezenţa – prezenţa limbii, o atingere,
privirea umană solitară – schimbă compoziţia locului şi a procesului. Pentru a
compensa, Wilson ne reaminteşte de calitatea generativă a prezenţei, de
naturaleţea ei. Muzica munţilor răzbate sonor în “Micuţul Bigelow”, cu m-uri
murmurătoare şi porniri vântoase, cu u-urile lungi ale rafalelor:
În această intimitate/ muntele întreabă/
formulând grinzi/ din rezerve, din fluxuri, din/ priviri peste creste – uite,/
vezi norii bluzaţi/ ca puncte pe o ţesătură/ în mişcare/ unduind astfel
Un asemenea naturalism, cu idiosincrazii
vizuale şi auditive, se aseamănă cu scrierea lui Marianne Moore şi a lui Emily
Dickinson. De un naturalism hibrid şi o fluiditate lingvistică postmodernă, ea
este un eco-poet şi nu neapărat un activist liric. Oamenii de-abia se mai văd,
poemele ei par chiar depopulate, invadate fiind cu detalii naturale, care fac
prezenţa umană să ţină de domeniul umbrelor. Autoarea se simte comfortabil în
ipostază conservatoare, dând nume lucrurilor acompaniată de frunze şi minereu, ca
şi de “steluţe ce se epuizează sclipind de câte două trei ori.” Acesta pare a
fi secretul ei. Faptul că nu suntem noi în centrul vieţii naturii. Şi că doar
uneori, într-o margine, apare “ceva uman/ care-o atinge.”
***
Solitudinea este principala circumstanţă
narativă a cărţii lui Klink, Extrase
dintr-o profeţie secretă, a cărei origine se regăşte în Raptus (2010), volum apărut după destrămarea mariajului său.
Pierderea suferită se relevă radicală şi profundă, cu mult mai prezentă decât elementele
realului înconjurător, după cum sugerează aceste rânduri din “Pericardium”:
Nu sunt singură, cum credeam că sunt,
cum credeam
că e ziua aceeea, ora la care eram,
dimineaţa
simţeam cum noaptea se îndepărta de la pieptul
meu unde înăbuşise
perspectiva, şi se închidea în sine,
înţelegând, după cum credeam şi eu,
că nu o să mă înghită pământul
Solitudinea din recluziune, dezmembrarea
sau disimularea corporală, alunecarea sau pierderea temporală – acestea sunt
elementele fundamentale ale psihicului post-traumatic. Noua operă a lui Klink
exprimă ceea ce Dickinson numeşte “sentimentul formal” care urmează unei “mari
dureri”. Ca şi la Dickinson, unde majoritatea poemelor par a se desfăşura
preponderent după o moarte, Klink concepe o “existenţă postumă” de tip
keatsian, încercând să coreleze postumul cu
frânturi din viziunea unei noi vieţi
posibile. Amorţirea visătoare, disociată traumei din trecut, migrează în
tăcere, precum mai jos în “Furtună”, către un prezent încă nescris, fără marca
mişcării sau a dorinţei:
Căzu zăpada în acea zi precum se cerne
prin somn într-una spre nimic
zgomotul de tobă voluptos
în valuri de argint întărit
Acum coboară la strălucitoarea
întunecime a intimităţii
şi te trezeşti în urma secolului
Ca şi Wilson, Klink este o romantică sau
post-romantică în ale cărei versuri se reflectă atât peisajul cât şi psihicul,
forma internă şi externă a lucrurilor, care se reflectă una în alta. Alter-ego-ul
lui Klink – cu ezitările şi reţinerile aferente – se asociază chiar şi în
momentele de regenerare cu “animale scheletice” şi “vagabonzi epuizaţi” într-un habitat străbătut
de un fior metafizic ameninţător: “Cine ne-a vegheat când/ fără să-şi hrănească
populaţia oraşul/ se făcu alb ca de gheaţă.”
Chiar şi o dată cu venirea verii, când “te însoreşti pe băncile din port”, ea
tot găseşte “prea puţină viaţă într-un oraş care/ adună spumă de pe suprafaţa/
initimităţii tale.”
Extrase este mai puţin despre
pierdere decât despre confruntarea cu pierderea, despre desfăşurarea lucrurilor
în ciuda tentaţiei de a reveni asupra durerii ca o “rafală sărată/ pe un cord
deschis/ce scânteiază în noapte.”
Dacă o primă tendinţă observabilă este
jalea ce reverberează ca un ecou, totuşi opera lui Klink este înviorată de
sentimentul că autoarea devine din ce în ce mai stăpână pe arta ei. Ea exprimă
prin cuvânt o tristeţe mută, ca o “dorinţă/ atât de adâncă în noi că nu putem
măcar plânge.” Reuşeşte
să exprime nereprezentabilul, cu mijloace lingvistice şi formale, cum ar fi
vântul care adie în deschiderea poemului “Timpurie noapte strâmbă”:
Ceea ce e remarcabil/ Ceea ce e
improbabil/ Fără de ruşine sau indecis şi vag/ Aş avea unele reţineri/ Iar tăieturile
cu foaia de pe mâini/ ar prinde coajă/ capul bont al evantaiului de tavan/ îmi
răcoreşte tâmpla stângă/ Întunecimea/ pare că se apleacă în sine prin acest
oraş/ ca petele de brumă /pe geamul magazinului /oameni care trec salutându-se/
Nu prea înţeleg luna asta nouă
În aceste interstiţii, Klink face să se
audă liniştea, palpează timpul şi atinge starea de meditaţie. Propoziţiile ei
sunt scurte, în stil minimalist şi extrem de concise. Cezurile conferă
versificaţiei o subtilă complexitate, creând o versificaţie alternativă, de
parcă ar exista mai multe versiuni ale poemului care se juxtapun. În secţiunea
finală a poemului “3 peisaje uimite”, Klink crează un alt tip de deschidere:
STELE, PUZDERII. Constelaţii de oameni
şi linişte.
Acele
nopţi în care nu prinzi nimic dar totul are farmec.
Am mers prin pădure ore întregi, cu picioarele împânzite de zgârieturi,
negociind vechi speranţe – trebuia să ne
pierdem. Dar a ne pierde
înseamnă să nu ştim ce înseamnă. În
interiorul pajiştii e iarba,
plină cu întuneric. În interiorul ierbii
este dorinţa de încolţire, în interiorul ploii,
dorinţa de dizolvare. Poate că nu
trăieşti pentru ceea ce crezi că trăieşti.
O stea se stinge. Şi pieptul ciorii
umflă inima câmpului.
Rândurile acestea extinse şi spaţiile
multiplicate reiterează paradoxul volumului. Lipsa este locul pierderilor şi al
vătămării, dar vorbeşte şi despre descoperire. Trecerea subtilă de la timpul
trecut la present marchează potenţialul unei descoperiri. A suferit tăieturi,
zgârieturi dar renunţarea la “vechile speranţe” deschide o nouă viaţă “bogată
în întuneric”, unde a nu ştii înlocuieşte vederea pură cu viziunea.
Lui Klink îi lipseşte ironia mai mult
decât lui Wilson. Sau, dacă vreţi, versurile ei au ironii circumstanţiale – şi
nu de tonalitate – în care singurătatea se confruntă cu pasiunea, pierderea cu
dorul. Spre deosebire de majoritatea poeziei contemporane, care abundă în
ironii superficiale şi trucuri lingvistice, Extrase
dintr-o profeţie secretă emană cantităţi uriaşe de durere, în acestea
constând dealtfel puterea şi pericolul cărţii. Datul înnebunitor al durerii
este repetiţia unei absenţe, repetiţie care la Klink constă în abundenţa
imaginilor dezolante, până la redundanţă, până la pierderea efectului – ceea ce
şi este de fapt durerea adevărată: “La ce să-mi pese că trece ora/ şi ce
înseamnă o oră/ dacă e să să îl pierd din nou.”, după cum ne confirm ea în
“Aubadă.”
Surpriza furnizată de Extrase constă în apariţia vitalităţii din
durere şi îndoială. În “Furtună”, sinele abrutizat începe să simtă iar: “Ai
cerut să vieţuieşti printre semeni/şi iată-te trăind.”
Surpriza vieţuirii aduce cu sine un set de conştientizări parţiale dar
regeneratoare: a simţi rezistenţă (“trupurile noastre/ duc poveri uriaşe de
tristete şi totuşi/ rămânem pe poziţii cât ne ţin puterile”);
a simţi dorul (“Cunosc zvonul acesta din sânul anotimpurilor.”);
a simţi cum încolţeşte pasiunea. Astfel Klink reuşeşte să negocieze o
dialectică dificilă: să exprime amuţirea cauzată de pierdere, să locuiască în
prezent, să accepte atât trauma trecută cât şi promisiunile parcă golite de
conţinut.
În concluzie, dacă Wilson se consolează
cu detalii, Klink scanează orizonturile “unei lumi unde simţim foarte puţin”, însă
amândouă caută perspectivele vitale. Uneori, după cum fac dovada aceste două
poete deosebite, singurătatea, înstrăinărea, chiar disperarea pot fi
transformate într-o putere consolatoare: “Dragostea resimţită pentru ceea ce ai
pierdut”.
Scanând discuţiile de pe forumurile
poetice internaţionale, am observat ca
majoritatea comentatorilor salută abordarea poetică a Joannei Klink pentru
solitudinea ei imaginativă şi specificul local rareori întâlnit. Cu toate
aceastea, se pare că vocabularul tip dicţionar de sinonime are potenţial de
alienare pentru majoritatea cititorilor care au absolvit liceul, ceea ce face
ca posibilitatea contemplării sau a mirării poetice să fie oarecum întârziată.
În ceea ce o priveşte pe Emily Wilson, cronicarii au observat intimitatea ei cu
regnul plantelor şi filozofia de viaţă ce se desprinde din întrepătrunderea
sinelui poetic cu vegetalul. Nici Wilson nu este departe de o exprimare cam
prea academică uneori, ea folosind adesea chiar denumirile în latină ale
diverselor idei şi stări poetice: “Mappa
Mundi”, “Dura Mater” sunt titluri care anticipează un conţinut liric cult şi
complex. Mai este de remarcat ambiţia ei de a clona prin sintaxă efuziunile şi
contorsiunile naturalului, ceea ce duce la o percepţie botanică asupra sinelui
biologic, între cele două regnuri (uman şi vegetal) existând un flux care se
manifestă prin schimburi surprinzătoare şi adesea brutale – în care regnul botanic
solicită biologicul uman să se deschidă forţat. La rândul său, arta poetei va
beneficia de pe urma acestor interacţiuni, răsărind în mod surprinzător şi cu o
tărie inexplicabilă, asemenea rădăcinilor aeriene ale unor arbori exotici. În
cele din urmă, lirica ambelor poete este una dificilă dar şi aducătoare de
satisfacţii pentru cititorul contemporan cu un grad avansat de pregatire
livrescă, care doreşte să păstreze contactul cu naturalul şi chiar să îl
extindă în mod curajos.
Bibliografie:
https://bostonreview.net/poetry/david-baker-emily-wilson-great-medieval-yellows-joanna-klink-excerpts-secret-prophecy
“
If there is a
world where we feel very little,/ let it not be our world. Let worth be worth/ and
energy action—let blood fly up to the surface skin.”
“
Jos în amurg/ pe
poteci/ grădina se îngrijeşte/ de ale sale/ în devălmăşie şi cu detalii
amănunţite care se revarsă, / fapte dăunătoare, încovoiatele/ lucioasele
măninchiuri de sălcii/ lăsate la pământ cu totul,/ micile explozii risipite/ pe
cărărui, şi nimeni/ decât la o scară infinitezimală nu poate spune/ ce e de
făcut” (Grădina)
“many intervals/
dispersing/ crossing/ bringing/ thought of/ spring/ jades sullen/ undergunnings/
along the sealed-/ up glister-ground/ ruggedness a fendedness/ striking both,
failure and our/ feature into/ siege, externally”
“Long-tapered
tips, like / the tips of parsnips curling out, / pitted, sheepish portrait of /
a ‘pregnant’ sour orange.”
a
white-throated sparrow may be “throating out / spring” or the “cushion plants
warp / in bands down slope / with the swift / ice-out of the fell’s / defining
freshets.”
“In this high
intimacy/ the mountain asks/ through formulating/ joists its reserves/ its
floats its/ overlooks—here,/ you get those blowsy clouds/ blotting the baize,/ some
are really moving,/ streaming so”
Am I not alone,
as I thought I was, as I thought
The day was, the hour I walked into,
morning
When I felt the night fly from my c hest
where prospect had
Slackened, and close itself off,
understanding, as I thought I did,
That the ground would resist my legs
Snow fell that
day as it falls/constantly through sleep/lush drumming to nothing/waves of hard
silver/Now it/ descends into the white/ darkness of your privacy/ and you wake
to the boreal/century that is yours
“Who kept watch
when / having not fed its own / people the town / turned ice-white.”
Even when
summer comes at last and “you loll / on the slats of the jetty,” she still
finds “scarce living in a town that / now skims / the lake of your / privacy.”
the
“night-glowing openhearted / sting-of-salt weather.”
“a need / so
deep in our bodies we could not even weep.”
What is
remarkable/ What is improbable/ What is shameless or feckless or vague/ I would
keep my own counsel/ and the paper cuts on my hands/ would skin over/ the dull
bolt/ fanning across my left temple / Darkness/ seems to be folding itself
into this town/ like subterranean brume smudges/ on the
shop-glass/ people as they pass/ nodding to each other/ Early moon I can hardly
understand
STARS, SCATTERSTILL. Constellations of people and
quiet.
Those
nights when nothing catches, nothing also is artless.
I
walked for hours in those forests, my legs a canvas of scratches,
trading
on the old hopes—we were meant to be lost. But being lost
means
not knowing what it means. Inside the meadow is the grass,
rich
with darkness. Inside the grass is the wish to be rooted, inside the rain
the
wish to dissolve. What you think you live for you may not live for.
One
star goes out. One breath lifts inside a crow inside a field.
“You asked / to
live among others / and here you are / living.”
“our bodies /
bear tremendous sorrow and still / we stay as long as we can”
“I know
something beats inside the seasons”
N.B. Materialul a aparut si in Revista URMUZ (7-8/2016). / The text was first published in URMUZ Magazine (7-8/2016). https://www.scribd.com/document/320550879/Urmuz-No-7-8-2016
