joi, 21 mai 2020

Costel Stancu - 1,2,3,4...




Sursa foto: Paul Suciu



1.



Te iubeam pe nerăsuflate. Legam păsări

la ochi și le trimeteam, cu scrisori, să te caute.

Se întorceau întotdeauna fără nici un răspuns.

Era atâta liniște între noi, că se înspăimântau

pînă și surzii. Dacă ai fi vorbit,

cuvintele tale nu ar fi fost decît piese

ale unui puzzle lichid, imposibil de reîntregit.

Te iubeam pe nerăsuflate, îți amintești?

Aruncam grăunțe în colivia goală a inimii tale.

Apoi, s-a făcut dimineață într-un ceas șters.

Pomul de la fereastră a înflorit ca în

fiecare an nepăsător la durerea mea.

Uneori, dragostea nu schimbă nimic.



***



I used to love you breathlessly. I would blindfold birds

and send them to track you down, along with my letters.

They always returned with no reply.

The silence between the two of us was so great,

even the deaf would tremble. Had they had a voice,

your words would have been nothing but pieces

in a liquid puzzle, impossible to complete.

I used to love you breathlessly, remember?

I would throw grains into the empty cage of your heart.

Then, the morning came and it was a blurry time.

The tree by the window blossomed like it does

every year, careless to my pain.

Sometimes, love doesn’t change a thing.








2.



Să simți în tine, palpabilă, ființa golului,

o mînă de alge vîscoase, o rămășiță stranie

a resemnării de a fi, fără împotrivire, tu însuți,

până la dezgolirea de sine. Să îți spui: cândva,

am fost un lac peste care ploua cu stropi

aspri ca mîngîierile unei femei bătrâne.

Să fie viață, să fie moarte? Sau amăndouă,

împreunate asemeana numerelor în zar

Înainte de a-și opri rostogolirea? Nu știi.

Fluieri ușor. Doar gîndurile – cîini flămânzi

și statornici – se trezesc și încep să amușine locul.

Nu e nimeni vinovat că ți-ai

făcut cuib în umbra unui copac.



***



To feel inside you the palpable essence of void,

a handful of viscous algae, a strange remnant

of the resignation to being, beyond any qualms, yourself,

up to baring one’s self. To be telling yourself: I

once was a lake above which the rain would fall

in drops rough like the caress of an old lady.

Be it life or be it death? Let it be both,

thrown together like figures on a dice

before it stops rolling! One never knows.

You gently whistle. Just one’s thoughts – famished and faithful

dogs – are waking up and start to sniff about the place.

There is no one to blame if you have

nested inside the shade of a tree.




Sursa foto: Paul Suciu




3.



Te întrebi din ce în ce mai des de ce atunci când ierți,

înăuntrul tău stă Celălalt gata să arunce

cu piatra. E ca și cum ai vindeca rănile prizonierilor,

pentru a avea apoi pe cine pune în lanțuri.

Cine ești tu cel adevărat? Nu știi. E seară.

Sclavul îți gustă băutura și cade mort.

Dobândește libertatea pe care i-ai promis-o mereu.



***



You wonder more and more why is it that when you forgive,

inside you there is the Other ready to cast

the stone. It is as if you were healing the wounds of prisoners,

only to enchain them later.

Who is the real you? One doesn’t know. It’s evening.

The slave tastes your beverage and falls dead.

He earns the freedom that you kept promising to him.



Sursa foto: Paul Suciu




4.



O liniște de toboșar încătușat plutește

peste oraș cad fulgi de zăpadă manuscrise

aruncate pe geam de un poet fără noroc

speriat că după o noapte de beție

l-a scris pe dumnezeu cu d mic

cînd vei vedea că mor deschide larg

ferestrele să aibă pe unde mi se întoarce

sufletul să îți spun tu taci ehei

mai des ar bea apă o cămilă din urma mea

de picior decît să aud un cuvînt de la tine

atunci cînd îți scriu iubito îmi răspunzi

cu scrisori atât de reci că nu pot aprinde

cu ele nici focul afară ninge ca într-un

alfabet mut peste ale cărui litere

ești de mult stăpână mi-e teamă de mine

de tine de iubirea noastră trei păsări ce

nu își vor face niciodată cuib împreună



***



A silence like a locked-up drummer is floating

over the town there are snowflakes falling manuscripts

thrown out of the window by a luckless poet

frightened that after a night’s drunken binge

he spelt god with a small g

when you see me dying open the windows

wide so that my soul may return

to tell you oh well you’re silent

a camel would drink from the trace of

my foot rather than I hear a word from you

when I write to you sweetheart you keep answering me

in such cold pages that I cannot even lit

a fire with them it is snowing outside as in

a dumb alphabet whose letters

you have mastered a long time ago I fear myself

and you and our love three birds that

shall never nest together





Costel Stancu – Hoțul de ferestre (The Window Thief). Editura Mirador, Arad 2019




joi, 7 mai 2020

AN EXCEPTIONAL STATE







As compared to others, I quite enjoy this emergency situation…

(There is nothing for me to regret, especially not the face-to-face encounters.)

Others may feel sorry for themselves:

Actors who cannot see their own reflection in the audience’s astonished gaze.

Teachers that are no longer enjoying the admiring glances of their students.

The desk clerks sighing for lack of troubled customers to exert their whims upon.

But I – while being a combination of actor, teacher, and clerk – I do not suffer for these things

(which I never really enjoyed).

I have finally found the time to breathe more freely in my own shell*

or to secrete the stomach fluid necessary for an improved digestion.

In the ever-lasting afternoons, the snail inside me can finally climb upon a dandelion stem and bask in the sunlight!

I have no illusions. I still expect to die one day… But I will have earned for myself

a few quiet months,

during which my only burden has been the pre-established route.








* to be read as “an office devoid of fancy colleagues”